„Acoperirea” lui Noe 1

Acest post conţine cîteva gînduri motivate de articolul scris de Dr. Radu Gheorghiţă pe Agora Christi.

Am citit cu mare interes textul lui Radu, mai ales că în urma articolului meu din Creştinul Azi, deseori mi s-a spus ceva de genul următor:

„Ai făcut păcatul lui Ham, i-ai descoperit ruşinea tatălui tău etc.”. Acuzele veneau mai ales din partea acelor fii ai căror părinţi au fost acuzaţi de colaboraţionism, surprinşi de faptul că nu am arătat solidaritate de grup.

Dacă vă mai amintiţi, în articolul cu pricina abordez puţin problematica aceasta: Ce faci cînd îl vezi pe tata beat?

De multe ori m-am întrebat: „ce-i totuşi de făcut?”. Oare am făcut bine ce am făcut? Citind rîndurile lui Radu, m-am convins încă o dată că am ales o cale mult mai bună totuşi, alegînd transparenţa vulnerabilă, decît încercarea de a legitima cu multe vorbe şi ideaţie întortocheată ceea ce este de fapt foarte simplu, la îndemîna oricui spre analiză şi judecată, dar greu apărat.

Am nădăjduit că discuţiile de pe Agora mă vor ajuta să îmi rezolv şi eu o parte din dileme. Mai sînt 10 zile din această lună şi nu cred că am văzut încă lumina. Dar să nu ne grăbim. Oricum, articolul lui Radu este un „eveniment” din mai multe puncte de vedere, de aceea trebuie tratat special.

Am stat şi am privit ce se întîmplă pe Agora la început cu un orizont de aşteptare destul de mare şi cu multă sinceritate le-am dorit succes, mai ales că au pornit pe o altă cale faţă de cea aleasă de mine sau alţii.

Am continuat să privesc simpatie şi curiozitate şi după primele articole, simpatie crescîndă cu fiecare articol şi faţă de autori, pe care îi cunosc personal (Adi, Dănuţ Jemna, Cristi Zaharia), dar articolul lui Radu m-a mutat de la sentimentele de simpatie spre dezamăgire. De ce?

1. Prea previzibil. Mă voi explica, dacă trebuie. Aproape ca am intuit tot cursul articolului pornind de la titlul foarte promiţător, poate puţin pompos.

2. Textul are „mască ştiinţifică”, dar este un text personal. Poate că este mai simplu să alegem ori una ori alta. Este uşor de recunoscut apologia pro domo dincolo de limbajul tehnic şi de invocarea resurselor bibliografice. Atît de personal este pe alocuri articolul că seamănă cu o banală şi deloc mascată plătire de poliţe, realizată nici măcar cu rafinament, un fel de vendetă de salon îmbrăcată un pic mai elegant.

3. Cred că cel puţin textul biblic merita o tratare, chiar dacă autorul ne anunţă că nu intenţionează să ne tortureze cu detaliul exegetic, mai atentă, mai puţin „pretextuală”. Dezamăgitor din nou pentru Radu, pe care îl ştim cu toţii meticulos, atent, bun hermeneut. Se pare însă că sentimentele pot orbi şi pe cel mai calificat profesionist.

4. Aplicarea defectuoasă a acestui text în contextul trădării fraţilor de credinţă. Nu mai are rost să insist, nu?

5. Lipsa de eleganţă a lui Radu şi încălcarea regulilor declarate de colegii de la Agora (Curios mi se pare că Adi amendează vîrtos şi cele mai nevinovate comentarii la comentarii, aprobatoare unele faţă de altele şi în armonie, dar nu taxează deloc ieşirea în decor a lui Radu prin atacul la adresa lui Daniel Mitrofan. Nici o avertizare, nici un cuvînt din partea moderatorilor principali referitor la gestul „ne-agoricesc” al lui Radu).

6. Se pare că ceea ce era menit să devină un spaţiu aseptic în privinţa atacurilor la persoană şi a loviturilor „cartier”, Agora Christi, devine, aşa cum sîntem obişnuiţi la români o simplă „piaţă” prin felul în care RAdu înţelege să dialogheze indirect, cu aluzii deloc subţiri şi cu apropouri pentru care nu îţi trebuie prea multă diplomaţie. Oare de ce îmi aduce aminte chestia asta de restaurantele de lux din România, care, după ce se deschid cu pompă şi multă reclamă, în doi ani devin simple bombe la care se serveşte doar băutură năucitoare?

7. Felul în care Radu răspunde la comentarii, „aristocratic”, după ce faultează nesportiv, arătîndu-se parnasian-scîrbit de nivelul discuţiilor şi retrîgîndu-se la Bach, după ce el însuşi a coborît chiar în text nivelul dorit de Agora. Se pare că atît colegii de grup pot fi loviţi de orbire de acest text orbitor de întunecos pentru un om aşa de luminos ca Radu, la vremea cînd l-am cunoscut.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cîteva observaţii asupra pre-textului lui Radu:

Care a fost păcatul lui Ham?

Că a intrat?

Nu cred. Putea să ştie că taică-său e dezgolit? Ştia că e beat, dar nu dezgolit.

Că a văzut?

Ce faci cînd eşti expus unei privelişti fără nici un fel de avertizare?

Că a ieşit?

Probabil da,

Că a ieşit şi că a spus CE A SPUS şi CUM A SPUS celorlaţi doi fraţi. Asta-i păcatul.

Ham a greşit că n-a intervenit pe loc, în cort, direct, frontal cu ruşinea tătîne-său şi că a spus, mi se pare mie din „subtext”, cu bucurie fraţilor săi.

Dacă Ham „ar fi întors spatele” tatălui său atunci ca să îl învelească cu pătura, astăzi n-am mai fi avut blestemul.

Aceea a fost batjocura. A sta cu faţa în anumite situaţi în faţa părinţilor nu este semn de politeţe şi respect.

Batjocura s-a petrecut nu între Noe şi HAm, ci între Ham şi Sem şi Iafet.

Din această princină, Noe, cînd află detaliile, după trezie, îl bleastămă pe Ham foarte interesant: „Să fie sluga fraţilor săi”, adică acelora cărora le-a slujit drept informator.

Aici tind să fiu de acord cu exegeza rabinică invocată de Radu.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

De ce mi-am luat timp din „pustnicia” mea pentru a mă opri asupra acestui text?

1. Pentru că textul lui RAdu este manipulativ. Important, pentru că este scris de cine este scris, dar manipulativ, tocmai pentru că este scris de cine este scris.

2. Pentru că poate compromite chiar paşii mărunţi care s-au făcut pînă acum în direcţia deconspirării. Ceea ce se vede la suprafaţă din acest text poate fi ademenitor pentru mintea setoasă, dar neîncercată.

3. Pentru că poate compromite chiar intenţiile Agorei şi programul acelui grup, care acum, din simpatie faţă de RAdu şi din antipatie faţă de „duşmanul de clasă” pot fi orbiţi în a nu vedea spre ceea ce Radu îi apleacă.

4. Scriu acest text pentru că eu şi RAdu sîntem într-o situaţie asemănătoare, păstrînd proporţiile, se înţelege.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Situaţia taţilor noştri este diferită, situaţia noastră este asemănătoare.

Cred că situaţia în care s-a găsit Noe cu fiii săi are aplicabilitate în situaţia noastră, dar nu cred că putem extinde aplicaţia spre toate eforturile tuturor evanghelicilor de a afla adevărul despre istoria lor.

Generalizările lui Radu sînt cu atît mai periculoase cu cît sînt zidite pe un eşafodaş teoretic aparent bine ţesut.

Să luăm un exemplu:

Dacă lucrurile stau aşa cum spune Radu, atunci şi ce a făcut Dănuţ Mănăstireanu pe blogul lui, „descoperindu-l” pe tatăl meu, se încadrează tot aici, nu?

Asta înseamnă, după logica textului lui Radu, că şi tatăl meu, ca fost lider al baptiştilor, şi mai ales ca unul mort, care nu se mai poate apăra (citez un al fiu celebru), trebuia trecut cu vederea, nu? Iată solidaritatea de care vorbesc. Ce a făcut Mitrofan este rău, ce a făcut Dănuţ este bun. Ori e bun şi ce a făcut şi Dan şi Dănuţ, ori sînt rele amîndouă acţiunile, pentru că în esenţă sînt cam tot pe acolo: Dănuţ a publicat documente, pe care le-a comentat. Dan a publicat documente, pe care le-a comentat foarte sumar. Ţin să spun că sînt de acord cu ambele demersuri. Veţi spune că Dănuţ şi-a publicat dosarul LUI, da, dar în care erau şi alţii, nu? Era obligatoriu? Toată lumea îşi publică dosarele proprii?

Iată ce spune Radu:

Ca şi când acest lucru în sine nu ar fi fost suficient de umilitor pentru noi, ne întâlnim cu o serie de iniţiative prin care acest grup zelos de evanghelici, nu doar nu au interes să acopere goliciunea, dar se întrec unul pe altul în a o prezenta cât mai mult, cât mai de aproape, cât mai scandalos, şi cu cât mai multe detalii. Din listele pe care le-am auzit până acum cred că nu a rămas nici un nume dintre personalităţile importante ale Evanghelicilor, care să nu fi fost implicat în mod direct sau indirect.

Prima dată am fost tentat să iau emetiralul în momentul în care Radu sugerează o posibilă interpretare a conflictului dintre Dănuţ şi tatăl meu (acest text este din comentarii). Aici mi se pare că este vicleşugul:

Dar chiar si in cazul lui Danut, te intreb si il intreb implicit pe el, in urma citirii notelor informative date de pastorul lui: Cum ar trebui interpretate acestea? Au fost ele date in virtutea unei colaborari obediente cu Securitatea de dragul ‘avantajelor’ de un fel sau altul pe care aceasta le oferea, sau au fost mai degraba in virtutea unui de clash de personalitati (Pastorul vs Danut) in care din motive vari pastorul isi dorea un Danut marginalizat sau neutralizat in biserica, pentru ca il considera (pe nedrept, cred) un pericol pentru biserica? Inca nu am un raspuns la aceasta intrebare.

Radu încearcă să creeze din discursul lui Dănuţ un caz separat, dar să îşi poată continua demersul împotriva deconspiratorilor „de ocazie”. Trist este felul în care Radu interpretează totuşi situaţia cu pricina, ne îndreaptă gîndurile spre un posibil răspuns la o întrebare pe care o pune în subtext, dar apoi face un pas înapoi spunînd că nu a pus întrebarea.

Asta nu este o simplă „şmecherie” hermenutică, se cheamă altfel…

Dezamăgitor din nou. Fiecare avem „punctele noastre de orbire” funcţie de simpatiile şi antipatiile noastre.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Va urma!