h1

Cărbunii Eulaliei 1

Februarie 26, 2008

Avertizare

Această serie de articole reprezintă un răspuns la unul dintre capitolele cărţii lui Ravi Zacharias Deliver US from Evil.

Acest text a fost început cu mult înainte de apariţia Agorei Christi în blogosferă, deci uzanţa termenului Agora în text are o funcţie pur tehnică, fiind folosit în sensul iniţial, fără aluzii răutăcioase la demersul Agorei. Îmi pare rău că sînt nevoit să precizez asta. Probabil este şi din vina mea…

Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna.

În jurul acestui articol (serie) comentariile vor fi moderate cu mai multă asprime pentru a evita alte deturnări ale discuţiei, cum s-a întîmplat în cazul articolelor despre Noe, unde am fost nevoit să întrerup comentariile pentru prima dată de cînd există acest blog. Mai ales băşcălia şi ironia groasă vor fi taxate, pe lîngă celelalte abateri pe care v-aţi obişnuit să le facem dispărute: comentarii indecente şi atacuri la persoană, epitete în loc de argumentaţie etc.

Vă mulţumesc pentru înţelegere!

……………………………………………………………………………

Cărbunii Eulaliei

Eulalia, fiica înţeleptului Sofronius, dorea foarte mult să se ducă la prietena ei Lucinda, o lesbiană destrăbălată. Ca să o convingă că simpla prezenţă a Lucindei o va contamina, Sofronius, tatăl Eulaliei a luat un cărbune din jarul răcit şi s-a îndreptate spre fiica sa.

„ – Ia-l în mînă, draga mea…

– Dar, tată, niciodată nu poţi fi destul de atent ca să nu te murdăreşti cu un cărbune.

– Da, tocmai asta este, draga tatii… Nu te arde, dar te va murdări, tot aşa este prietenia celor atinşi de dezmăţ.”

coal_hands-sursa-astecindustries-com.jpg

Care ar fi pentru noi credincioşii cărbunii Eulaliei? Care sînt acele idei care ar pune în pericol astăzi puritatea chipului Bisericii, care sînt acele concepte care, prin atingere, îi vor scoate coşuri şi zbîrcituri şi îi vor păta haina.

Aceşti cărbuni ai Eulaliei pot fi mai mulţi, dar ne vom ocupa doar de doi: relevanţa (prost înţeleasă) şi ghettoizarea în contextul unei posibile crize majore de identitate în lumea evanghelică. Există oare o alternativă între aceste două extreme ale pendulului?

O criză de identitate în lumea evanghelică?

Se pare că sînt unele sugestii potrivit cărora ne-am afla într-o criză de identitate ca evanghelici. Argumente se pot găsi foarte multe, cred însă, că nu am săvîrşit un proces riguros de reflecţie asupra acestui subiect, aşa cum nu am făcut-o nici în alte domenii sau asupra altor subiecte.

Curios este faptul că, dacă îi întrebăm pe cei care fac parte din alte biserici exterioare mediului evanghelic, ei ştiu destul de bine cam cum ar trebui să fim noi şi cam ce credem noi. Oare nu, minimalist vorbind, prin asta s-ar defini identitatea unui grup: ethos şi structură conceptuală? Aceştia nu ne greşesc identitatea. O persoană cît de cît informată asupra mediului evanghelic ne poate descrie destul de bine. Atunci de unde provine ideea unei criza de identitate?

S-ar putea să fie două scenarii posibile:

1. Că nu avem o criză reală de identitate, dar aceasta poate fi indusă.

2. Că trăim, într-adevăr, o criză de identitate reală generată de încercarea noastră de re-semnficare prin raportarea la categorii străine ontologiei Bisericii.

Dacă tot ne aflăm în acest punct, credem că în context spiritual o posibilă definire a identităţii noastre s-ar putea parcurge parcurgînd trei paşi: contemplarea, reflectarea şi dialogul. Toate aceste procese pornesc din dreptul întrăbării: cine sînt eu în raport cu Dumenzeu (contemplarea), în raport cu mine însumi (autoreflectarea) şi în raport cu alţii (dialogul). Sugerăm un alt studiu pentru dezvoltarea acestei direcţii.

Problema identităţii noastre necesită un serios proces de analiză care presupune criterii clare, dar mai ales o solidă întemeiere teoretică, ori fundamentul teoretic nu poate fi zidit cu seriozitate fără definirea termenilor cheie şi fără fixarea unor repere conceptuale.

Am dori să luăm spre analiză cel puţin o dimensiune prin care poate fi analizată viaţa bisericii şi patologia aferentă acesteia: linia de demarcaţie dintre sacru şi profan şi relevanţa. Considerăm că înţelegerea acestor concepte este critică pentru înţelegerea situaţiei în care este biserica astăzi. Ca urmare a acestui fapt s-ar putea continua un proces de autoobservare.

II. Ce este relevanţa?

Definiţia relevanţei s-a modificat substanţial în cadrul subculturii noastre, chiar şi faţă de cel mai umil dicţionar. Este interesant că de la orele noastre de studiu biblic pînă la eseurile pe scrise de studenţii din ani terminali, DEX-ul era citat cu generozitate, a devenit un fel de vedetă atunci cînd resursele sînt puţintele.

Dar acum nu ştim ce s-a întîmplat, în loc ca relevanţa să îşi păstreze aria semantică definită prin intrarea din latină, în franceză şi apoi în limba română, acum s-a produs o mutaţie îngrijorătoare a termenului.

Relevanţa a devenit sinonimă cu adaptarea, acomodarea, ajustarea, aclimatizarea.

Ce înseamnă asta? Noua relevanţă[1] înseamnă că bisericile trebuie să vorbească pe „limba oamenilor din lume” şi liturghiile noastre ar trebui să suporte un asemenea aggiornamento încît oamenii să se simtă bine între noi, adică absolut normal, adică aşa cum se simt la ei acasă. Programele adresate tinerilor sînt tot mai aproape de un concert rock sau de discotecă.

Mesajul Bisericii a fost tocit în aşa fel încît să nu ofenseze pe nimeni, laşitatea a fost tradusă drept toleranţă sau political corectness.

Oare nu este acest fel de gîndire învecinat cu proverbul românesc.. ne facem frate cu celălalt pînă trecem puntea?

Aşadar relevanţa ca termen aparţinînd limbajului eclesial evanghelic a suferit o deturnare de la sensul original. „Limba ne vorbeşte” cum spunea Heidegger, nu-i aşa? Oare această deturnare a sensurilor nu conduce şi spre o re-semnficare la nivelul realităţii denumite?

În acest scurt eseu propunem o reîntoarcere atît lingvistică la semnificaţiile termenului relevanţă, cît şi o reevaluare a felului în care putem înţelege finalul Fericirilor din predica de pe Munte. Credem că textul ilustrează foarte bine această redefinire sau, mai bine zis, reîntoarcere la sensul iniţial al termenului relevanţă.

Relevanţa ca secularizare

„Bisericile care lâncezesc sunt tocmai bisericile care se adapteaza la o
mentalitate moderna”[2] spune Carl Henry.

Noua relevanţă presupune o invadare cotidianului în sacru şi nu invers.

Aram Frenkian spunea că societatea a început să iasă de sub umbra catedralei…. . Frumos spus. Credem că în paralel s-au întîmplat alte două procese: biserica şi-a retras umbra de peste tîrg, şi apoi început să îşi ascundă turla sub umbrele altor clădiri mult mai înalte, răsărite în vremea din urmă.

Biserica contemporană simte nevoia unei adaptări la limbajul lumii în care trăieşte, dar intervine următoarea problemă: „momeala cu care i-am pescuit aceea trebuie folosită şi ca să îi ţinem.” Dacă momeala (pescari de oameni sîntem) este folosită temporar („noi ştim că e lumească, dar altfel nu înţeleg oamenii”…. etc. ) ce se va întîmpla atunci cînd peştii sînt în „barcă”? Biserica devine un pescar speriat de propria pradă, un vînător care vînează din cabană.

Între şmecheria de genul: ne facem ca ei ca să-i facem ca noi şi tentaţia de a fugi la Lucinda, biserica îşi află sufletul fracturat într-o tragică dilemă.

Ce vom face într-o lume în care ne ispiteşte deopotrivă admiraţia nedisimulată faţă de altarele culturii în care trăim şi temenelele celor care poartă titlurile Academiei păgîne. Ne dăm complexaţi oricînd cineva pronunţă numele lui Derrida şi ne înghesuim să ne facem poze cu el pentru a ne asigura o proximitate a celebrităţii cîştigate pe coclauri. Dacă se pocăieşte vreo celebritate locală, o plimbăm ca pe urs prin bisericile noastre pentru că sîntem „onoraţi” că şi-au făcut mila şi ne-au făcut hatîrul de a fi parte din mica noastră turmă.

Ne-am pierdut demnitatea rugîndu-i pe oameni să intre în comunitatea care ar trebui să fie exclusivistă, pe de o parte, şi primitoare ca nici o alta, pe de altă parte.

Pretindem că această nouă înţelegere a „relevanţei” a avut consecinţe devastatoare pentru teologia bisericii, pentru felul în care S-a înţeles pe Sine. Biserica, ca să-l parafrazăm pe Ieronim, se uită cu tristeţe la Sine şi nu mai înţelege Cine este de fapt, Mireasa lui Cristos sau o copilă care flirtează cu Lucinda?

Ar trebui să ne întorcem la Cuvintele Mîntuitorului pentru a înţelege care este planul Său pentru felul în care ucenicii ar trebui să se raporteze la lumea în care sînt trimişi ca oile între lupi. Dar mai întîi, aşa cum este obiceiul (prost, condamnabil), să facem totuşi un ocol pe la DEX sau dicţionarul de neologisme numai de dragul demonstraţiei.

Relevanţă, relevo, relevare, elevare

Deşi mă prinde cu fiori reci cînd aud dicţionarele citate de la amvon sau prin eseurile de teologie, dicţionare realizate cu o idelologie comunistă, să facem totuşi un exeperiment. Iată ce spune dicţionarul de neologisme: „relevant, – ă, adj, care relevă, care iese în evidenţă, distinctiv (<fr. relevant)”

Care este etimologia cuvîntului, dacă trecem dincolo de franceză? Latinul spune: „relevo, are – a ridica, a înălţa, a ridica iarăşi”[3] (datorită preverbului re-). Al doilea sens este „a uşura, a despovăra” dar şi „a se odihni” (Cicero) şi „a potoli setea şi foamea” (Ovidiu)

Deci a fi relevant înseamnă a ieşi în evidenţă datorită diferenţei de nivel. Foarte important acest lucru, dar şi fi despovărat.

Poate că ne-am opri aici, dacă textul biblic nu ne-ar îndrepta atît de clar înspre o idée atît de uşor de armonizat cu aceste sensuri: Biserica ar trebuis să fie „relevată”, uşurată de poverile care îi strivesc umerii, pentru a fi „relevantă”, adică înălţîndă faţă de lumea în care trăim.


[1] Vom folosi acest termen pentru relevanţa greşit înţeleasă.[2] Carl Henry „Christianity and Resurgent Paganism”, pag. 12[3] Guţu, Gheorghe, Dicţionar Latin Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 1046Va urma….

65 comentarii

  1. Interesant subiect, indraznesc chiar sa spun „in sfarsit un subiect util sau constructiv”, dar cred ca problemele pot fi puse mult mai simplu. Nu cred ca trebuie sa fie asa complexa dezbaterea unei crize de personalitate a unei intregi subculturi, mai ales ca problemele sunt vizibile de la distanta. Si pot spune cu precizie de la distanta din care directie: din afara. Pentru ca la intrebarea „Cine sunt eu in raport cu Dumnezeu” se raspunde cu falsa modestie, la „Cine sunt eu in raport cu mine insumi”… adevarul subconstient e „TOTUL”, iar dialogul cu cei de afara e aproape inexistent. Toate astea invelite intr-un profan limbaj de specialitate sacru. E adevarat ca cei din afara mediului evanghelic stiu cam cum ar trebui sa fim, si au chiar prejudecati in legatura cu asta, care nu-i lasa decat pe jumatate sa observe ca nu suntem ce cred ei ca ar trebui sa fim. In fond si la urma urmei, fiecare vede ce vrea. Nu cred ca trebuie sa asteptam sa vina cei din afara sa ne spuna ca nu suntem cum ar trebui sa fim. Ca asta n-o sa se intample. Cu toate ca se gandesc la asta. S-ar lovi de o aroganta iesita din comun in cele mai multe cazuri.


  2. draga Amarij, cred ca esti profund nedrept.
    Măcar posturile despre ceaiurile de rinichi şi tot au fost şi utile şi constructive… întreabă-i pe cei cu crize de rinichi… 😦

    De asta n-are rost să răspund mai departe… este punctul tău de vedere… dar poate fi şi un punct e orbire, nu?

    Cu alte cuvinte, nici ăsta nu-i aşa bun că-i complicat…

    Nu te speria totuşi de notiţele de subsol… 🙂


  3. Draga Amarij, este un subiect complicat şi complex, crede-mă…aşa că minimul de notiţe de subsol, pentru cei interesaţi să caute sursele… merită.

    Fă o concesie!

    In rest… tocmai pentru că cei din afara mediului evanghelic ştiu despre noi cine sîntem şi cum trebuie să ne purtăm asta înseamnă că deja avem definită o identitate în raport cu ei..

    Bună, proastă,…. asta urmează să vedem.


  4. Scenariile nu sunt de fapt numai două (1. Că nu avem o criză reală de identitate, dar aceasta poate fi indusă. 2. Că trăim, într-adevăr, o criză de identitate reală generată de încercarea noastră de re-semnficare prin raportarea la categorii străine ontologiei Bisericii), ci
    3) Că avem o criză identitate reală, în ciuda încercărilor noastre de re-semnificare (străine sau nu „ontologiei Bisericii”).

    În orice caz, termenul „evanghelic” mă îndoiesc că spune foarte multe unui „neevanghelic”.

    Probabil pe Dl. Ghe. Ceauşescu l-aţi avut profesor la Clasice. A decedat acum 2 ani, dacă nu mă înşel. Ei bine, el nu era un intelectual ignorant (cum sunt, din păcate, mulţi). Şi totuşi, la un curs pe care l-am avut cu el, s-a întâmplat să spun ceva de felul următor, într-o chestiune despre B.O.R. „Ei, aici nu mă pot pronunţa. Nu sunt ortodox, sunt evanghelic”. El: „Ia te uită! Şi ştii şi germană?” Eu: „Da, un picuţ, nu foarte mult” (şi în gând: dar ce are a face germana cu asta?” El, cu o figură contrariată: „Nu vorbiţi în familie…?!” Abia atunci m-am dumerit ce a înţeles el prin „evanghelic”. N-am mai apucat să remediez neînţelegerea, că ceilalţi studenţi au dus dialogul în altă direcţie.

    Alt exemplu: cartea lui Besancon, Eseuri despre lumea de azi, Humanitas, traducere 2007. Peste tot unde Besancon scrie despre „evanghelici” (americani), traducătorul îi dă cu „evangheliştii”, de parcă evanghelicii americani ar fi cei patru evanghelişti. Nota bene: cartea a fost redactată de Monica Antohi, care nu e nici ea o ignorantă, şi care ar fi trebuit să folosească o terminologie adecvată.

    Am dat două exemple care nu au valoarea unui eşantion reprezentativ, dar sunt indicii ale unei stări de fapt: şi anume că termenul „evanghelic” s-ar putea să nu însemne mai nimic pentru cei „din afară” (deci nu avem de-a face cu o criză de identitate evanghelică, ci cu inexistenţa identităţii evanghelice pentru cei din exterior, cel puţin dacă ne referim la „eticheta” de „evanghelic”).
    Cât despre „bapti”, „penti” etc., cred că pot fi lesne subsumaţi categoriei indefinite de „pocăiţi” (care, îmi pare rău s-o spun, în ultma vreme capătă tot mai mult reputaţia de „nepocăiţi”).


  5. Draga Amarij,

    (COMENTARIU AUTOCENZURAT)

    Domnul să te binecuvînteze în tot ce faci şi scrii!

    Aici este tot timpul deschis, nu trebuie să trînteşti uşa nici la ieşire nici la intrare 🙂


  6. Conceptul de relevanta, in acceptiunea generatiei evanghelice contemporane, are o legatura stransa cu acel complex de inferioritate care pe vremuri avea o logica de genul: „suntem fara scoala, deci suntem alesi de Dumnezeu pt ca Lui ii plac, asa cum intelegem din Evanghelie cei fara scoala(intelepciune lumeasca).”
    Coroborat cu dispretul celor din lume la adresa noastra, din pricina acceptarii „tembele” a Evangheliei, iar la noi la romani si cu problemele impuse de comunisti in ceea ce priveste studierea, a dus la o alta relevanta, aceea dorita la nebunie de cei ce au vrut si vor sa arate lumii ca sunt „ceva”, capabili si nu tocmai de lepadat.
    Am uitat insa ca mandria noastra era Domnul Isus iar celelalte lucruri erau ca un gunoi.(Nu ca nu ar fi trebuit lepadate in sensul mentionat dar in nici un caz considerate utile in viata de credinta si evanghelizare).
    Am ramas fara ce ne incurca,Domnul Isus si cu ceea ce ne incurca, relevanta fireasca care zadarniceste crucea lui Hristos.


  7. Mă tem că ai dreptate VAisamar…

    sau vai ş-amar că ai dreptate, Vaisamar…

    DA, după cum ai să vezi spre sfîrşitul articolului, recunosc că avem o criză, dar mă tem că putem identifica alte cauze decît cele fîlfîite pînă acum.

    Da, îl ţin minte pe domnul Ghighi Ceauşescu, am avut cursuri cu dînsul.

    s-ar putea să ai dreptate… pentru toată lumea sîntem „pocăiţi”. Noi ne numim evanghelici, ei ne numesc pocăiţi…

    Ce bine ar fi să avem şi noi şi ei dreptate…!

    cit despre baptişti… sînt zone ale ţării unde nici măcar numele nu ni-l pot pronunţa…. „baftişti”

    antologică faza cu săracu domnu Ghighi…


  8. un prieten imi zicea cu catva timp in urma ca nu e de acord ca biserica ar trebui sa fie relevanta si eu intelegeam de ce… eu aveam impresia ca ceva bun ca biserica sa fie relevanta, dar se pare ca noi vorbeam despre 2 lucruri diferite prin acelasi termen… astept sa vad la ce duce discutia asta


  9. erata: „si eu NU intelegteam de ce” scuze 😀


  10. da, tocmai asta este ideea, intelegem prost chiar termenul relevanţă….

    da, cred ca tu şi prietenul tău discutaţi de lucruri diferite..


  11. Deacord total cu tine patratosu . Prea multe lucruri se intampla si in loc noi sa ne asemanam mai mult cu Hristos ne asemanam mai mult cu lumea de dragu` de a-i aduce in Biserica…din pacate. vorba ta cu ce momeala ii aduci cu aia ii si tii


  12. Pentru stabilirea existentei unei crize de identitate trebuie stabilite cadrul si instrumentele de analiza detaliata a comunitatii evanghelice, a fizionomiei morale. Cand discutam de comunitate evanghelica discutam de un grup de denominatiuni care toate converg catre o interpretare hermeneutica a Scripturii dar cu particularitati specifice. Nu intentionez sa fac enumerari si sa stabilesc detalii in acest sens.

    Cum nu dispunem de rezultatul unei analize profesionala bazata pe studiul unui esantion reprezentativ(si aici nu ne putem rezuma nici macar la intreaga comunitatea evanghelica dintr-un oras ci e nevoie de alegerea unor mostre de pe toata suprafata geografica), discutiile pot reflecta doar perspectiva vorbitorului care poate fi corecta pentru grupul de analiza remarcat de el dar poate fi total incorecta pentru grupul de analiza al altui vorbitor(vorbitor in sensul celui care posteaza opinia sa). Astfel se poate degenera la contradictii majore in sensul ca A sustine un argument iar B care vede lucrurile raportat la grupul sau de referinta sa il banalizeze si sa il absurdizeze sa il ironizeze din lipsa de viziune globala. Practic din start trebuie constientizat ca divergenetele de opinii se pot datora grupului supus observatiei.

    Primul pas ar fi cel al definirii sistemului de masura, a ansamblului de criterii dupa care catalogam personalitatea individului. Cum precizai relatia cu sinele, relatia cu transcendentul si relatia indivizii comunitatii sunt elementele cheie care definesc sfera sistemului de idei care formeaza instrumentul de masura.

    Relatia cu transcendentul – cu Dumnezeu tine de domeniul intern direct accesibil individului insa mai putin accesibil celor din jur. Exista cel putin 3 categorii de indivizi: persoane transparente – cele care permit accesul din exterior la valorile si trairile lor interne, persoane semitransparente sau opace care creaza o dificultate in evaluarea starii lor interioare si persoane cameleonice care mascheaza realitatea, afisand in exterior un alt personaj decat cel real. Datorita dificultatii de evaluarea a cuiva din exterior putem aprecia persoana doar prin prisma comportamentului exprimat. Ori persoane decente dpdv moral pot exista si in randul celor care nu au o relatie cu transcendentul, chiar daca apartin com evanghelice si sunt spectatori pasivi de duminica. In alte cuvinte daca evaluarea relatiei individului cu Dzeu este o functie de reflectivitatea acestuia evident ca nu se va putea ajunge usor la o concluzie in stabilirea gradului de raportare la Divinitate.

    Practic doar conduita exterioara este masurabila(poate fi evaluata). Poporul evreu in perioada de tranzitie spre tara promisa a suferit o profunda criza de identitate, fapt care a si determinat lipsa de convingere si dedicare in ascultarea lui Dzeu. Cel mai relevant episod a fost acela al vitelului de aur care a reflectat lipsa totala de asimilare a noilor valori non egiptene.

    Gradul de contopire cu valorile seculare denota existenta unei crize sau nu. Facand un pas mai departe dependenta sau independenta de rugaciune de studiul scriptural determina procentul de spiritualitate a individului. Viata apostolica remarca o dependenta profunda in activitatile cotidiene, de deciziile Divine.

    Un alt element ar putea fi evaluarea deciziilor luate in situatii de criza, cum a fost solutionat un coflict major cu cineva. Care este nivelul capacitatii de iertare? au existat actiuni razbunatoare? defaimatoare, care sunt emotiile vizavi de persoana care a cauzat conflictul? care este limbajul utilizat vizavi de acesta?

    Gradul de asimilare al principiilor biblice cat si profunzimea increderii in Dzeu ne definesc statutul individual, iar suma valorilor morale asimilate raportate la ansamblul comunitatii evanghelice poate determina existenta unei crize de identitate sau nu.

    Desigur tratarea problemei se poate simplifica f mult – asta depinde de nivelul la care se doreste analizarea situatiei.


  13. Sa vedem daca inteleg bine… daca identificam o criza de imagine in comunitatea evanghelica putem sa deducem ca exista o criza de identitate in aceasta comunitate? sau n-am inteles ideea 😕


  14. nu stiu cum se vrea a analiza situatia,domnule romuluss, dar eu locuind in orasul x ma „confrunt” , daca as putea sa zic asa, cu un val de tineri care adopta sa zicem asa crestinismul american. In ce consta : din cate am observat eu muzica worship sau rock crestin sau cum o fi, stilul vestimentar, coafura…Eu sunt mai conservator de felul meu si nu prea agreez cu „platforma progresista” cum o numesc fratii de la biserica y. Mi se pare ca prea ne asemanam cu lumea si numai avem impactul care trebuie… daca te duci la un concert din lume si unul cu muzica rock crestina , mie cel putin nu mi se pare nici o diferenta..


  15. Vlad, asta este problema: spui că ceea ce ne încurca este Isus.

    Dar Isus a mîncat cu vameşii şi a stat cu păcătoasele la masă… a fost relevant sau nu?

    Nimeni altul.. nu putem să prezentăm o biserică aşa cum este ea..nu? La Alesd am avut Evanghelitzare… am vrut să prezentăm biserica aşa cum este ea, fară brizbrizuri…

    Draga N-O, interesanta distinctia ta.. criza de imagine este una, criza de identitate alta.
    corect! O criză de imagine nu este una cu criza de identitate. Corect!


  16. Nimeni_altul, oamenii au o forma de evlavie dar, ii tagaduiesc puterea. Firea pamanteasca si lumea joaca rolul cel mai important in spectacolul religios desfasurat in aceste vremuri in multe biserici.
    Nu este crestinism american, pentru ca nu este nici romanesc, dincolo de micile deosebiri este un singur crestinism, acela al celui ce calca pe urmele lui Hristos, restul este fire si iubire de lume.


  17. Nimeni_altul – Primul pas in momentul in care s-a stabilit instrumentul de analiza este desigur observarea. Ati remarcat faptele f corect, cunosc acest curent de viziune asupra crestinismului in randul tinerilor.

    Am incercat sa creionez doar un cadru in care sa putem analiza gradul de relevanta cum spunea Marius. In dreptul meu, ma rezum sa nu emit judecati de valoare vizavi de comportamentul unuia si al altuia – nu ca nu as avea o parere clar definita.

    Evident ca trebuie sa existe o delimitare clara intre conduita crestinului si cea a ignorantului. Isus era cu masele de evrei pacatosi dar conduita Lui nu se confunda cu a lor.


  18. Si mie imi este drag sa mananc cu vamesii la masa, poate mai putin cu cei roamani, cu alte categorii de pacatosi de asemenea, eu insumi fiind pacatos dar nu comportandu-ma ca ei ,ci alegand sa reprezint pe Tatal Ceresc, atat cat reusesc si fara a strecura gandul linistitor ca ceea ce fac ei este in regula.
    Cum spunea Domnul Isus: du-te dar nu mai pacatui!
    Ma invecinez cu pacatosul cu drag, nu cu apucaturile sale.


  19. uff, draga Romulus, trebuie sa ma gindesc la ce ai spus… este foarte lung..

    daca ai rezuma un pic, cum ar fi … am citit, dar nu stiu daca am inteles tot..


  20. Multumesc Marius,

    pentru spatiul alocat discutiei – nu incerc sa monopolizez, subiectul mi se pare extrem de sensibil si de important – tocmai lipsa capacitatii de analiza, de a putea vedea dincolo de aparente,(confundam formele cu esenta si nu vedem delimitarea dintre) conduce la multe judecati gresite astfel incat suntem calificati extrem de bine in a judeca, a ironiza, a emite pareri reprosabile, fiind bine ascunsi dincolo de lumina monitorului, dar sumtem cam subtiri in a exprima roadele Duhului.


  21. Hristos ne incurca atunci cand era vorba de cele firesti, ne mustra, ne incuraja sa ne lasam de ele si Duhul Sfant nu ne dadea pace. Ei am scapat de El, nu Il lasam sa ne mai deranjeze si am trecut la relevanta lumeasca cu care ne-am legat de maini si de picioare, nemaifiind nici sare, nici lumina in felul acesta, lucru care ne scapa, am zadarnicit crucea lui Hristos, caci doar prin moartea Sa sunt oamenii mantuiti nu prin „priceperea” noastra de a „atrage” lumea.
    Este si o deficienta de caracter, incercam sa-i pacalim/mintim cum ca ar fi Calea mai asa cum vor s-o vada ei.


  22. draga Romuluss, apreciez capacitatea ta de expresie si, de asemenea, dorinta de a teoretiza.
    Cred ca avem nevoie de asta.

    Aşa cum am spus, nu cred ca voi lasa comentariile care ironizeaza ..

    din cind in cind revin aici si s-ar putea ca unele comentarii sa dispara, mai ales cele care, fie din neglijenta, fie din obisnuinta, fie mai stiu eu din ce cauza … inflameaza atmosfera,

    tocmai penru ca este un subiect atit de delicat avem nevoie de creier limpede si nu de incaierari intre noi,
    v-as ruga sa incercam sa ne concentram asupra chestiunii, vorba lui Robert Turcescu si nu asupra stilului…

    Acum am reusit sa citesc tot comentariul tau… sper sa revin cu mintea limpede miine dimineata..

    Va reamintesc, dragi prieteni, ca atacurila la persoana si ironiile gratuite vor fi moderate aspru.
    Doresc sa raminem la idei, argumente, va rog sa va indepartati de epitete si „strigaturi”

    Sintem in aceeasi echipa, remember? Chiar daca nu gindim la fel…

    eu ca un cardiac cumsecade, va salut in drum spre dormitor,

    noaptea este un sfetnic bun… dar este neagra precum carbuniii Eulaliei….


  23. Ptr. N-O: care se întreabă: „Sa vedem daca inteleg bine… daca identificam o criza de imagine in comunitatea evanghelica putem sa deducem ca exista o criza de identitate in aceasta comunitate? sau n-am inteles ideea”

    Domnule N-O, în comunicarea intepersonală se vorbeşte de celebra fereastră Johari. N-am să intru în detalii (http://en.wikipedia.org/wiki/Johari_window). Cert este că un principiu elementar de psihologie şi comunicare spune că identitatea noastră este influenţată în parte şi de ceea ce spun alţii despre noi, de modul în care ne văd. Dacă sunteţi evanghelic, cu siguranţă că aţi avut momente când vi s-a spus: „Cum, tu faci/gândeşti/acţionezi aşa? Păi pocăiţii nu fac aşa etc.” Modul în care ne văd alţii pe noi (pocăiţii fac sau nu fac cutare lucru) ajunge să se reflecte uneori în ceea ce facem sau nu facem.

    O identitate există în măsura în care ea este articulată şi cunoscută în exterior. Altfel, ajungem la vechea întrebare din filozofie: un copac care se prăbuşeşte într-o pădure face zgomot, dacă nu este nimeni care să-l audă? Face şi nu prea face. În ce mă priveşte, nu face! Dacă dvs. sunteţi de părere că face, atunci să-mi puneţi şi mie banda, că în zona în care trăiesc eu se aude doar zgomot de fond.


  24. Judecând după modul în care comunitatea evanghelică (dar oare există cu adevărat o „comunitate” evanghelică?) îşi exprimă identitatea, aş spune că suntem un pic „autişti”. Avem lumea noastră (şi nu e rău să ai o lume a ta, sau să avem o lume a noastră), şi cam atât. Rău este când nu poţi articula un discurs coerent despre această lume „a ta”.
    Se spune în psihologie că ţi-ai păstrat luciditatea şi nu eşti atins de senilitate sau decrepitudine atunci când poţi să-ţi povesteşti istoria personală, să te uiţi „înăuntru” şi să urmăreşti „mişcările” sufletului, când parcursul interios nu e marcat de rupturi de memorie, când ai o istorie coerentă, când poţi să narezi chiar şi evenimentele traumatice, durerile, pierderile.
    1) Avem un discurs teologic coerent?
    2) Ne cunoaştem istoria recentă (apropo de deconspirări şi subiectele traumatice care se mai discută pe blog) sau mai îndepărtată? (Avem o Biblie despre care nu prea suntem lămuriţi cum şi după ce ediţii a fost tradusă, iar biografiile unor personalităţi cu influenţă în mediul evanghelic (Cornilescu, Popescu etc.) lipsesc ori sunt scrise lamentabil).

    Concluzia (mea): „mediul” evanghelic este în criză identitară, fiindcă (1) nu prea are o identitate şi (2) neavând-o (decât într-o mică măsură), n-o poate exprima.


  25. ” …Biserica ar trebui să fie “relevată”, uşurată de poverile care îi strivesc umerii, pentru a fi “relevantă”, adică înălţîndă faţă de lumea în care trăim….”
    Foarte adevarata constatare. Si dureroasa pentru toti crestinii. Iar criza de identitate pe care o traversam, eu cred ca este o problema a intregii crestinatati. Indiferent de familia (seminţia) careia ii apartinem. Chiar daca ne asezam in spatele unei traditii stravechi, arogandu-ne merite ce nu ne apartin, suntem departe de ceea ce ar trebui sa fim. „Carbunii” pe care ii luam singuri in maini, sunt chiar ai nostri, nu sunt de la altii. Iisus statea la masa cu pacatosii, dar nu se murdarea, ci ii curata pe acei oameni, ii inalta, ii restaura fiintial. Ii scotea din lumea pacatului in care fusesera pana atunci. Noi, crestinii de azi, nu prea mai stim sa reusim sa „tragem” lumea dupa Mantuitorul, ci ne dam noi dupa lume. Ne coboram intru ale lumii. De fapt nu mai stim bine cine suntem…
    Poate gresesc…


  26. Vom cistiga mai mult daca ne vom lasa vazuti asa cum suntem,decit de a incerca sa parem ceea ce nu suntem .


  27. Identitatea, cum bine remarca Vaisamar, este o functie in care ca un prim parametru putem considera opinia celor din jur. Ea are o contributie puternica in formarea si reformarea imaginei de sine. In mecanismul nostru de autodefinire includem ce spun altii despre noi. Spre exemplu, ridiculizarea individului crestin in societate, asocierea de etichete ca: neadaptat social, caracterizarea lui prin apartenenta la o comunitate de pocaiti cu comportament,convingeri ciudate, inculti, cu un grad de cultura si inteligenta scazuta, cauzeaza o criza de identitate, o instabilitate care daca nu este rezolvata la timp si in mod corect poate avea consecinte neplacute.

    Un al doilea parametru al functiei de formare a identitatii poate fi considerat nivelul relatiei intime cu Dzeu. Ilie, desi cadrul social in care se afla nu ii conferea un suport, relatia intima puternica cu Dzeu i-a creat o identitate f clara, fiind capabil de a nu tine cont de parerile adverse. Noe, un alt personaj biblic care nu a avut un suport din partea mediului social, dar intensitatea relatiei cu Dzeu i-a format clar modul de raportare la societate, sine si Divinitate. Moise care vine in fata liderilor egipteni cu cereri absurde, dar care isi definise identitatea printr-o relatie puternica cu Dzeu. Pavel, a facut o schimbare radicala prin convertirea sa la crestinism datorita revelatiei avute, in ciuda identitatii deja f bine formate si a pozitiei sale privilegiate.

    Dorinta Eulaliei de a o vizita pe Lucinda deriva din o slaba intelegere a consecintelor. Criza de identitate a evanghelicilor poate fi stabilita in functie de procentul de contopire, de identificare cu cei din jur, cu societatea necrestina, defapt cu principiile non biblice de viata. Contrastul dintre noi si ei duce la o criza, pe care multi o solutioneaza prin eliminarea diferendelor. Problema se exprima prin ceea ce ziceai: „ne facem frate cu celalalt pîna trecem puntea” , dar in final tragedia este ca devenim asa buni amici cu „celalalt” incat impartasim intr-un procent f mare trasaturile lui.

    Ideea este de a fi in contrast cu ceilalti dar nu intr-un contrast absurd. Primii crestini erau in contrast clar cu ceilalti, dar nu in contrast absurd. Prin asta vreau sa exprim faptul ca personalitatea lor, exprimarea roadelor Duhului in viata lor creau un contrast Divin in raport cu societatea, nu un contrast absurd prin care sa poata fi acuzati de prostie, incultura, obiceiuri grotesti etc. stupizenie.


  28. Ptr. Romuluss: cu precizarea că Ilie trăieşte o criză teribilă de identitate atunci când fuge în pustie şi doreşte să moară. Percepţia lui despre Dumnezeu şi despre ceilalţi a ajuns complet eronată. Se consideră ultimul om al lui Dumnezeu rămas în viaţă, neştiind că Dumnezeu mai are, la o adică, 7000 ca el. Iată unde poţi ajunge când îţi construieşti identitatea de unul singur.
    Iar de Moise, ce să spun: şi el traversează crize de identitate destul de mari. În primul rând fiindcă este absorbit de eşecul lui de la început (de a fi un eliberator) şi măcinat în permanenţă de îndoieli în privinţa capacităţii sale de a se exprima bine.

    P.S. Este interesant că Hristos însuşi are parte de ispite privind identitatea Sa: „dacă EŞTI tu…” Nu e de joacă, deci. „A avea sau nu o identitate” se traduce, mai devreme sau mai târziu, în „a exista sau nu”.


  29. Nimeni-altul,este asa de trist ca ceea ce spui ca exista in biserici e adevarat…
    Din nefericire lumea a patruns in biserica si fratii care trebuie sa faca ceea ce trebuie ca sa o dea afara,tac!(pastorul si comitetul)
    Tineri sau netineri,prin nasterea din nou,te manifesti
    prin Duhul Sfant,dar cati nu sunt „udati” numai,fara a se stii daca s-au nascut din nou,acestia ii influenteaza in rau pe ceilalti.
    Mai nou,cer sa li se cante cand spun poezii,acestea-s dulcegarii,ca sa nu mai simti impactul mesajului din poezie.
    Cine ia atitudine?
    Cei din lume care intra in biserica ,intra pentru ca simt nevoia de liniste,ce gasesc ei?
    Practic ce se face pentru asta?
    Dumnica ,m-am necajit tare.Eu nu ma duc la biserica la spectacol,ma duc undeva unde ,sper sa nu fie „lumea”
    prezenta.
    A venit la Caransebes grupul Continental,(din atatea nume frumoase ei au ales si acesta sa fie mai aproape de lume)Mare mi-a fost mirarea sa vad ca fetele erau imbracate ca la morga,in negru complet,de la ciorap,pantof.S-au asezat in fata doi cate doi,
    ca la TV,dar mai aveau cate o esarfa f.colorata pentru efect!ca la disoteca.
    Asupra mea si-a facut efectul,am iesit.
    Cand Domnul are toate culorile din lume,de ce alegi culoarea de doliu?(astazi se practica purtarea straielor de doliu,dupa un deces in familie,e normal?)

    Ma intreb de ce in Curcubeu,nu exista culoarea neagra,sau rosu aprins?
    Oare in cer vom fi imbracati in haine negre?
    Nu spune ca in haine albe?
    Negrul ne se potriveste mai bine ,pacatului?imbracarea completa in negru.Nu ar fi mai frumos ca ,corul sa aiba o tinuta demna de cer?E greu sa ai o tnuta macar ca si corurile din lume? acestia pot sa fie bluze si camasi albe?nu e o sarbatoare inchinarea inaintea lui Dumnezeu?
    Muzica ,cand are ritmuri dreacesti,este ea controlata de cineva si oprita?cand vin”cantareti”(artistii..de la Resurse Crestine??),ii intreaba cineva inainte”voi ce cantati?”NU!
    Se ocupa cineva de tineret care canta ceva f…..nu am cuvinte,,,cate un vers repetat…cu sunete alungite fortat…nu stiu sa explic,muzica lor…
    Cati frati vad asta si cati iau atitudine,ca daca am spus ceva,mi-a retezat-o scurt pastorul”lasa sora ce vrei sa fii prea neprihanita sa te pierzi singura?”
    Daca as fi barbat,as stii ce am de facut,ca sa nu se strice in continuare toata frumusetea pe care trebuie s-o dam noi,la inchinare.


  30. Draga Vlad, in urma cu ceva timp in america a aparut distinctia crestini duhovnicesti si crestini carnali, mie mi se pare oximoronica chestia cu crestini carnali,
    adica cei care, asa cum spui, au o forma de evlavie, dar nu traiesc in puterea ei.

    Crestini nominali, care au facut o rugaciune de dedicare catre Domnul o data, şi-au luat bilet către cer şi apoi trăiesc la fel ca lumea.

    Foarte bine spus, Romuluss, Isus era CU masele, dar CA ele sau cum spune Vlad, trebuie sa ne invecinam cu cei din lume, sa stam in proximitate…

    Cred ca sint foarte multe de spus din Ioan 17. Acela este un text cheie pentru aceasta dinamica dintre ucenici si lume.

    VAisamar, cu siguranta ca identiatea noastra este definita si de ce vad altii. Aici tratatul lui Martin Buber este esential, ma refer la Eu şi Tu. Personalismul dialogic, care a fost imprumutat şi doctrinei despre Sfînta TReime după ce în anii 60 Occidentul redescopere Părinţii Răsăritului…, cred ca are să ne ofere încă multe pentru analiza conceptului de identitate.

    Ce este o criză de identitate din perspectiva personalistă? O critză de identitate nu poate apare decît într-o relaţie pentru că sîntem fiinţe relaţionale.

    RElaţia este constitutivă fiinţei. De acee orice criză de identitate trebuie rezolvată acolo unde a apărut, în spaţiul dintre persoane.


  31. Draga Vaisamar, probabil afirmatiile astea erau valabile în urmă cu vreo 5 ani. Cred că evanghelicii din România cel puţin au început să scoată capul în lume… şi nu mă refer aici la topurile wordpresss unde sîntem acuzaţi că am daz buzna şi am făcut legea 🙂

    Da, sîntem o subcultură destul de închisă, dar destul de bine definită… ajunge să te uiţi pe youtuburile noastre… recunoşti ethosul din prima…

    Aseară chiar mi s-a făcut ruşine de cîteva astfel de scene.

    Le-am privit cu ochii unui neştiutor în ale bisericilor de „pocăţiţi”. Mi-a părut rău că nu aveam acces să şterg poveştile cu pricina..

    Nu intru în detalii…

    Da, de acord, atunci cînd nu putem povesti despre noi sîntem în criză, dar uite… Danuţ JEmna are un text şi sînt mai multe texte scrise de mai mulţi autori care încearcă să facă o analiză a mediului nostru, cu bune şi rele…

    Atît timp cît facem asta cred că sîntem pe drumul cel bun, nu crezi?

    Referitor la discrusul teologic..
    Sîntem încă în faza de pubertate… abia se scriu primele manuale şi primele cărţi de teologie evanghelică românească, dar se scriu.

    Poate că cineva care se ocupă cu inventarele şi indexările ar putea să facă şi un inventar al tuturor cărţilor scrise de teologi evanghelici în ultimii 5 ani.

    Dănuţ Mănăstireanu are o bază de date cu cei care au doctorat… După părerea mea nu contează. Doctoratul este ca un carnet de şofer. Degeaba îl ai dacă nu te urci la volan…
    „condusul” pentru teologi este publicarea.
    Publish or perish, vorba lui Eminescu 🙂

    Acum serios, dragă VAisamar, cred că sîntem la început, dar, deşi eu sînt un pesimist prin structură, am motive să cred că zorile răsar şi pe la noi…

    Ieri a apărut un interviu al lui Liviu Mocanu…. Acum devine dintr-o dată „prietenul nostru al tuturor” revendicîndu-ni-l…

    Sculptură, pictură, poezie (Ionatan să trăiască)… ne mai trebuie un regizor de talia lui Mungiu şi gata ….

    Hai să discutăm pe „obect” ce spui?

    Putem să ne uităm un pic la cele scrise prin mediul nostru şi să vedem pe unde sîntem?

    Hm???

    Apreciez revenirea ta şi mă bucur din inimă!


  32. Iertaţi-mă că răspund aşa de lung… încerc să răspund la fiecare pe rînd pentru că spuneţi lucruri importante.

    Mi se bucură inima de schimbarea atmosferi comentariilor…

    Dragă Alex… ai intuit aşa de bine ce am vrut să spun… Eliberarea Bisericii însemană să nu ne mai jucăm cu bigudiuri pentru chelie… adică cu lucruri inutile..

    Biserica are o misiune pe viaţă şi pe moarte… esenţială. tragică…

    Dacă Eulalia stă prea mult cu Lucinda uită cine este … pentru a te repoziţiona trebuie să fii anahoret, în sensul etimologic al cuvîntului.. să te retragi… am experimentat asta..

    Cînd am probleme în relaţii, mă retrag din relaţii, atunci mi se clarifică lucrurile,

    îmi aduc aminte cine sînt întotdeauna cînd rămîn singur singurel… numai cu Dumnezeu…

    Anahoreza ar trebui să fie o practică comună şi a bisericii evanghelice…

    Din cînd în cînd ar trebui şi noi să strigăm UŞILE … UŞILE…

    Viorica, exact, excelent… aşa cred şi eu … măştile veneţiene nu ajută niciodată… să ne lăsăm văzuţi aşa cum sîntem ..

    Să ne fie ruşine de păcat, nu de cine suntem


  33. Vaisamar – ai remarcat f bine faptul ca,“A avea sau nu o identitate se traduce, mai devreme sau mai târziu, în “a exista sau nu”.

    Cunosc cazuri concrete in care, lipsa unui reper clar (desi pers in cauza provine din fam crestina, si are studii superioare) de rezolvarea a momentelor de criza de identitate, – provenite din conflictul cu societatea contemporana, colegi de serviciu, etc. – a ales solutia hibridizarii comportamentului, degenerand in final in mersul la chefuri cu colegii (daca ii refuza era considerata dezechilibrata), care cum zicea Marius a procedat ca si Eulalia impinsa de nevoia de a o vedea pe Lucinda, dar nu a facut fata ca si Isus cand a fost invitat la masa celor necredinciosi ci s-a lasat dusa de farmecele Lucindei.

    Rezultatul a fost dramatic, mersul regulat la chefuri din dorinta de a nu poza ca persoana stupida, a degenerat in ceea ce se intampla acolo – si cred ca nu e cazul sa detaliez cum se incinge atmosfera dupa glume de prost gust cu tenta sexuala, dansuri care au efect de incitare hormonala, si mai departe…tragic dar se poate intui 😦 .

    Nevoia de creere a unei imagine „normale” implica vizitarea Lucindei, iar acest fapt(pt ca nu ne putem compara cu forta spirituala a Lui Isus) degenereaza in asimilarea comportamentului acesteia.


  34. Draga Romuluss,

    Da, asta îţi spun şi tie, ce iii spuneam lui VAiasamar.
    SE pare ca esti destul de citit in psihologie, nu ma pricep acolo, tu ai redefinit cumva in alti termeni ceea ce spuneam mai sus…

    Persona se defineste in relaţie perichoretica. Ipostasul este cel ce este din pricina celorlalte doua Ipostasturi,

    Cum spun părinţii. Ar putea fi Fiul, dacă n-ar fi TAtăl? Ar putea fi TAtă, dacă n-ar fi Fiul… Fiiimea Lui şi Paternitatea sînt definibile doar în relaţie, la fel cum purcederea Duhului de la Tatăl (şi de la Fiul pentru unii) este de înţeles doar atunci cînd vorbim despsre Duhul Fiului şi Duhul Tatălui.

    Isus ştie cine este… am un text despre asta…

    poate îl pun cumva…

    Tocmai pentru că Isus ştia CINE este … a făcut CEEA CE A FĂCUT…

    Identitatea are consecinţe imediate în acţiune.

    Ioan cap. 13… spălarea picioarelor…

    aCum îmi aduc aminte că nu l-am publicat, dar vi-l dau…

    chiar azi va fi on line…

    Cred că este importantă această problema, mulţumesc că mi-ai adus aminte.

    Draga Romuluss, te-aş ruga să nu mai prescurtezi numele lui Dumnezeu, te rog 🙂

    Aşa cum spui, da, Eulalia nu ştia ce se va întîmpla, dar mai află cîteva lucruri noi despre lume şi ea după ce îi spune Sofronius…

    Înţelege că este coruptibilă… că nu este destul de tare petnru Lucinda…

    Nu înţelege nujmai consecineţele faptelor , ci şi implicaţiile a CEEA CE ESTE de fapt ea…

    spui ceva de contopirea cu cei din jur… uită-te la comunitatea evreiească, cred că avem ceva de învăţat de la ei…

    De ce noi i-am ghettoizat, dar ei au răspuns la fel, s-au izolat şi totuşi ne-au intrat în toate premiile Nobel…

    Este comunitatea evreiască o comunitate izolată?
    Da,
    ESte ghettoizată?
    Nu.
    Este o comunitate mică?
    Da,
    Este o cuminitate care nu ştie cine este?
    Nu.
    ESte o comunitare care are crize de identitate sau pe cale de dispariţie?
    Nu
    Este o comunitate fără de care istoria noastră ar fi arătat altfel…
    ……Nu-i aşa?


  35. Scuze Marius cu redefinirea, a fost neintentionata,
    nu facusem refresh la pagina si scrisesem direct in rubrica de comment in loc sa ma aggiornez 😀 – crez ca mersul discutie indica spre aceleasi ganduri. 🙂


  36. Fiindcă veni vorba de identităţi etc., iată câteva ironii ale spaţiului neoprotestant românesc. Dacă greşesc în vreo privinţă, aştept clarificări şi ajustări. Nu intenţionez să „fluier în biserică”, ci să pun pe tapet nişte chestiuni care mă intrigă.

    1) Culte care se consideră neclericale (baptist şi penticostal) aleg de fapt conducătorul de cult (preşedintele) prin intermediul unor organisme alcătuite exclusiv din pastori sau slujitori ordinaţi (adică variantă pocăită de „clerici”).
    2) Cultele neoprotestante şi-au primit „emanciparea” de la comunişti (1948), care le-au dat cu o mână libertăţi pe care aveau ulterior să le ia cu amândouă. (Unde am mai văzut asta în istorie? Arabii musulmani văzuţi ca eliberatori de către donatişti şi monofiziţi au fost apoi înghiţiţi aproape complet de valul „eliberatorilor”.)
    3) Conducerea bisericii locale, la baptişti şi penticostali, îl are în prim-plan pe „pastor”. Cărui oficiu din NT îi corespunde „pastorul”? Episcopului, prezbiterului? „Păstorului” (care e folosit o singură dată în NT, şi atunci metaforic?). Când şi cum au început să folosească evanghelicii această terminologie, în România? Şi-a pus cineva problema să reconstituie istoria noastră (evoluţia gândirii evanghelice?)
    4) Cultele baptist şi penticostal au în frunte preşedinţi (!)
    5) Deşi bisericile evanghelice susţin (teoretic) principiul sola Scriptura, în practică tradiţia locală sau tradiţia regională „bate” lejer Scriptura. Mai rămâne să ţinem nişte „sinoade tridentine” regionale ca să aducem la zi raportul dintre Scriptură şi tradiţie (sau tradiţii).
    6) Adventiştii folosesc traducerea Bibliei făcută de un fost monah ortodox care a tradus materiale foarte critice împotriva lor.


  37. draga Vaisamar, iti raspund la un comentariu anterior că nu reuşesc să mă ţin… ucrez la ceva între timp… vă „văd în pauze.” 🙂

    Bună observaţie.. toţi oamenii mari ai Scripturilor trăiesc o criză în jurul întrebării Cine sînt..

    La unii este evident, la unii putem deduce… Cînd Avram minte despre soţie… Moise… chiar şi Isus cum observi tu, trăieşte în Gheţimani o frămîntare lăuntrică de neînchipuit pentru că întrebarea Cine sînt se desfăşoară în ceea ce facem sau plănuim să facem…

    sau să ni se facă..

    Sora Elisa, cred că faţă de alte grupuri, Continentalul are şi muzică prelucrată şi versuri bune, chiar dacă unele melodii sînt calchiate după altele în limba engleză…

    Cred că merita să rămîneţi să îi ascultaţi…

    Cel puţin prin comparaţie lucrurile stau mult mai prost în alte locuri şi alte formaţii.

    Stau şi mă gîndesc şi nu îmi vine în minte un nume de formaţie cu adevărat RELEVANTĂ, ELEVATĂ… care să facă o figură bună în topurile muzicale ale lumii, dacă ar fi să o luăm….

    Ne tot chinuim să cîntăm CA EI şi nimeni nu ne bagă în seamă… de ce? pentru că instrumentiştii sînt mai mult decît mediocri, vocaliştii nu au voci de calitate etc. Adică, în buna noastră tradiţie… iese mediocritate mai ales atunci cînd încercăm să imităm „lumea”

    Exemplu? Vitamina C, Pocăiţii etc.

    uite link-urile

    https://patratosu.wordpress.com/2007/10/07/catre-o-critica-estetica-pocaita/

    https://patratosu.wordpress.com/2007/09/06/vitamina-ci/


  38. Nu, Romuluss, potţi exista şi fără să te întrebi… exişti faţă de tine atunci cînd conştientizezi cine eşti…

    O floare nu este conştientă de sine… şi totuşi există… în raport cu ce sau cine? În raport cu mine, care îi CONŞTIENTIZEZ existenţa.

    Raporturile de existenţă presupun alteritatea.

    Înţeleg ce spui despre prietenul tău…Sînt totuşi persoane care se ţin tari…

    Întrebarea penibilă care apare din cînd în cînd este următoarea: „şi tu, dacă eşti pocăit, ce cauţi cu noi?”

    Vă spuneam eu că „ei ştie”? 🙂


  39. Vaisamar,

    he, he, pentru fiecare dintre întrebările acestea ewste nevoie de un blog întreg, nu un singur post.

    Să le luăm pe rînd.

    1. Am scris şi am discutat de nenumărate ori şi în comunitatea noastră, dar şi în alte foruri problema clericalismului evanghelic. În biserica nostră am reuşit să schimbăm cîte ceva, comitetul fiind cel care angajează pastorul, cel care îi cere socoteală, cel care este responsabil de viziunea bisericii… Pastorul se supune comitetului şi este împreună slujitor cu acesta.

    În mod normal, orice credincios, mai ales după noul statut, poate ajunge în funcţii de conducere în cultul baptist… aşa înţeleg eu

    REcunosc, clericalismul este una dintre plăgile care ne mănîncă tocmai ceea ce încercăm să protejăm: autoritatea

    2. Cultul baptist nu a obţinut recunoaşterea în 1948, ci mult mai devreme, din partea regelui FErdinand, dacă nu mă înşel eu, s-ar putea să mă înşel… tot în acea perioadă a fost aprobată construirea seminarului din Bucureşti.

    3. asta chiar este interesant… istoria gîndirii evanghelice, dar este de lucru pînă atunci. Pînă una alta… sînt două înţelegeri…
    – cei trei termeni sînt sinonimi episcop-presbiter-pastor
    – episcop-pastor sînt sinonimi, dar presbiter şi diacon reprezintă funcţii distincte. Diaconul ocupîndu-se în principal cu administraţia.
    Problema este destul de complexă şi noul statut al UBR încearcă să o lămurească. vezi la Aurel Mateescu că a a afişat noul statut. Spune-mi ce crezi după ce consulţi acel document…
    Nu ştiu cum este la penticostali.

    4. În 1995 am scris un document prin care propuneam schimbarea denumirilor din preşedinte în Episcop pentru comunităţi şi Arhiepiscop pentru funcţia de preşedinte al cultului… fără „Patriarhi” 🙂 … Am fost amendat imediat că sînt pro-ortodox. Fratele Iosif numai nu m-a dat afară din birou de la SMR. Era o propunere cu mai multe modificări… dar aveam numai 24 de ani… cine ia în seamă un puşti la 24 de ani 🙂
    Probabil trebuie să fii pătrăţos pentru asta 🙂

    5. E bună observaţia ta, avem şi noi faliţii noştri, avem şi noi tradiţiile noastre.
    Eh, acum un cuvînt despre necesitatea tradiţiei.
    Citeşte Leslie Newbigin, The Gospel in the pluralist Society, cap. 4… va fi interesant… un autor fascinant…

    Susţin necesitatea tradiţiei… dar cine şi cum o defineşte… ehehe..

    6. nu comentez..


  40. „În mod normal, orice credincios, mai ales după noul statut, poate ajunge în funcţii de conducere în cultul baptist… aşa înţeleg eu”

    Marius, in vechil statut stiu ca la alegerea presedintelui uniunii scria ceva de genul ca poate candida oricine e pastor d ecel putin 7 sau 10 ani. in asta nou nu ma mai gasit o astfel de prevedere. de aici tragem concluzia ca poate candida si poate fi ales oricine? 🙂
    sau este undvea un articol care spune explicit acest lucru?


  41. „În 1995 am scris un document prin care propuneam schimbarea denumirilor din preşedinte în Episcop pentru comunităţi şi Arhiepiscop pentru funcţia de preşedinte al cultului… fără “Patriarhi” :)”

    asta e subiect de stire 🙂

    poate la 44 ii fi luat in seama si cu astfel de propuneri. 🙂

    la treaba asta cu presedinte de cult ce traditie urmam? aia pro americana, pro organizatii parabisericesti? ca probiblica sigur nu e. 🙂


  42. Daca bine tin minte din ce am citit undeva prin 1932 baptistii au primit statutul de asociatie religioasa, dar cult recunoscut „cu drepturi depline” a fost doar din 1948 de cand dateaza si statutul dupa care se functioneaza si astazi. NE place sau nu ne place, culstul baptist a fost nasit de comunisti in romania si se vedeeee 🙂


  43. asta înseamnă că şi tu ai şanse, nu? 🙂

    Nu, ceea ce nu este interzis, în buna tradiţie baptistă, este permis,nu?

    Nu cred, pentru că sînt şi probleme teologice, Mircea, un cult care are episcopi peste un grup de biserici îţi defineşte fiinţa eclesială diferit… de atunci am mai studiat şi eu una alta şi puţină teologie,

    Pavel de ce nu s-a numit pe sine episcop, deşi supraveghea bisericile.

    Întrebarea este dacă un grup de biserici are vreo legitimare ontică, în afara faptului că fac parte din Trupul, Biserica Universală, dar bisericile locale, pentru noi bapştii, sînt ipostazierea Bisericii…

    Chestia cu biserică naţională şi alte poveşti de genul asta sînt bătăi pe cîmpii…

    Biserica locală este „unitatea fundamentală de bază” după care judecăm biserica…

    Felul în care se asociază aceste biserici în corpuri administrativ-teritoriale este cu totul altă poveste.

    Existenţa bisericii locale este un eveniment mistic, existenţa asociaţiilor de biserici locale, nu!


  44. Marius, as avea o mare rugaminte: daca ai putea sa analizezi rolul docetismului in definirea lui Hristos si modul in care Hristosul cu care ne identificam noi – bapti, penti etc – nu este cumva unul docetic, i.e. mai mult divin, decat uman. Io am incercat un pic de reflectie, dar esti mai bun ca mine la patristica. Iar studentul inca nu si-a depasit magistrul 😀


  45. Păi una dintre cele mai serioase probleme care s-au dezbătut în istoria Bisericii este dacă Mîntuitorul a avut buric sau nu…

    Nu rîdeţi că este problemă foarte faorte serioasă…

    Atît de serioasă că toată iconografia l-a reprezentat pe Isus pe Cruce cu un abdomen imens şi cu un ombilic foarte pronunţat, marcat de trei curbe de o parte şi trei de cealaltă.. în sensul acesta

    (((.)))

    Declaraţia era foarte evidentă, poziţia corpului era, de asemenea, torsionată pentru aluzia la şarpele din pustie …
    Am în minte exact icoana… să văd dacă o găsesc pe atotputernicul google …


  46. “Bisericile care lâncezesc sunt tocmai bisericile care se adapteaza la o mentalitate moderna”[2] spune Carl Henry.

    din discutiile de pana acum s-ar deduce ca exista o criza de identitate dupa observatiile postate.

    Exista o rezolutie care solutioneze problemele? Care?

    Cred ca pe directia aceasta se poate scrie mult si eficient. Stabilirea unei crize fara gasirea unei solutii corespunzatoare nu rezolva nimic.


  47. draga Romuluss, mă duc la biserică şi cînd vin mai discutăm.

    Am postat şi partea a doua a comentariilor mele… eu mă gîndesc la o serie de soluţii..


  48. Pentru mine,insusirea identitatii lui Hristos (nu imitarea ipocrita, pentru ca vorbim de patrunderea lui Hristos in noi si luarea de chip in noi) pana la confundare, este partea care ne izbaveste de ratacirea in lume prin cochetarea cu ea, ne da relevanta ca si urmasi ai lui Hristos pt o lume care are nevoie de mantuirea Sa si care ne asigura ca suntem pe drumul ce bun.
    Cum? Printr-o dragoste si ascultare de El pana la „nebunia” indragostitului. Ne cam incurca socotelile dar…


  49. Au… asta este tare cu icoana si cu reprezentarea…

    Tu chiar vorbesti serios?

    Si de ce ar fi atat de importanta problema?


  50. Vlad L., voi gasi destui prieteni de-ai mei care sa spuna ca se confunda cu Iisus Hristos ca s-au botezat de mici s-au cufundat in El si tot paganeste traiesc.

    Cum sa inteleg aceasta cufundare sau confundare cu Hristos?

    Poate se intoarce si Patratosu de la biserica lui pana atunci dar prefer raspunsul de la tine.


  51. Inteleptul Sofronius, gaseste principiul cheie pentru a o determina pe Eulalia sa evite pericolul care se ascundea in intentia ei. Rezolutia problemei este ca si idee fundamentala foarte simpla.

    Mesajul intreagii Scripturi converge si poate fi comprimat in semantica notiunii de pocainta, iar pocainta poate fi rezumata in iubirea totala a Lui Dumnezeu, si iubirea aproapelui in acelasi procent ca pe noi insine. Defapt usurinta cu care baleaza Scriptura intre simplitatea prezentarii solutie si totodata complexitatea ideilor Biblice(cine nu a inteles inca complexitatea Bibliei poate observa doar faptul ca de mii de ani este un izvor nesecat de idei pentru toti crestinii indiferent de potential intelectual si de valoare spirituala al crestinului) reflecta cele 2 aspecte ale vietii de crestin – „usor si dificil” in aceiasi timp. Subiectul este f complex, de ce crestinismul este usor? dar de ce este dificil in acelasi timp?

    Istoria VT cat si cea NT reflecta blocajele care stau in fata simplului proces de pocainta. Defapt incapacitatea noastra de a ne pocai si de a nu oscila (romani – evidentiaza dificultatile profunde in lupta cu sinele adamic) reprezinta piedica fundamentala. Bariera este in noi insine in factorii care determina elaborarea deciziilor competente sau incompetente. Pavel in romani surprinde natura dualista a omului si nuantele conflictelor interioare ale constiintei, raportul dintre constiinta crestina si forta sinelui adamic.

    Intelegerea faptelor, intentiilor ca si in cazul Eulaliei reprezinta rezolutia problemei ,pivotul care articuleaza deciziile noastre. Cred ca hibridizarea comportamentului nostru (“Bisericile care lâncezesc sunt tocmai bisericile care se adapteaza la o mentalitate moderna”) aduce atat elemente pozitive cat si negative. Odata cu curentele de muzica aduse – se introduc si elemente reziduale care defapt ascund capcane ale pacatului. Imbracamintea desi nu are legatura cu spiritualitate, totusi interactioneaza cu gandirea declansand manifestarea diferitelor reprezentari. Prezenta la partyurile necrestine(cu caracter mai vulgar) nu are legatura cu spiritualitatea (multi citeaza prezenta Lui Isus la astfel de manifestari), dar cu toate astea sunt o capcana in ele insele, fiind un labirint care declanseaza manifestarea unor tipare comportamentale care sunt intr-o stare relativ pasiva latenta, dar care se activeaza in contact cu acel mediu.

    Defapt perioada post revolutionara a reprezentat o explozie de infuzie de forme noi care au patruns in biserica, s-a incercat aruncarea formelor vechi, in schimb a lipsit discernamantul necasar. S-ar putea numi aceasta perioada „razboiul formelor”. Desigur formele sunt vehicule temporare, care isi pierd relevanta odata cu schimbarea elementelor culturale, dar eliminarea lor si inlocuirea cu altele este un proces dificil care a fost ignorat in mare parte.

    Esenta se regaseste in intelegerea fenomenului, a situatiilor, iar intelegerea trebuie sa declanseze decizia de evitare a situatiilor capcana, desigur extremismul nu este solutia potrivita, in schimb evitarea capcanelor difera de la individ la individ in functie de tiparele mentale care pot fi declansate de anumite situatii cheie.


  52. Visitor, fii atent la final:

    „Cum? Printr-o dragoste si ascultare de El pana la “nebunia” indragostitului. Ne cam incurca socotelile dar…”

    Asa inteleg eu confundarea cu Hristos, trece de aspectul de imitatie artistica si nici nu se confunda cu schizofrenia religioasa, atunci cand vorbim de o personalitate multipla.
    Nu ma cred Domnul Isus – deci nu pot calca pe urmele schizofrenicului, nici nu Il imit – caci nu mi-am propus sa fiu actor sau pantomim, ma confund cu El din iubire si ascultare fata de El, daca vrei ma las imbibat si asta se poate doar cu iubire in ascultare.


  53. Draga Alterema, iată că întrebarea ta a născut şi mai multe nelămuriri…

    Da, cred că ai dreptate într-o măsură referitor la Cristologia neoprotestantă, mie mi se pare că este supradimensionată oricum în dauna unei pneumatologii foarte „aerate” ori prea „senzaţionaliste”, ce să mai vorbesc de rolul TREimii.

    Orice manual de teologie clasică are cîteva păginuţe modeste despre Sfînta TReime.

    Aici este tăria Capadocienilor şi a lui Augustin, pe care trebuie să îi lecturăm cu atenţie.

    Nu cred însă că ai dreptate cu totul cînd spui că sîntem docetici, dimpotrivă eu cred că l-am prea umanizat pe Isus, prea ne tragem cu Domnia Sa de bretele…parcă ne-am fi născut în aceeaşi lună… prea l-am coborît de pe tron pentru a-L îmbrăca în blugi… şi a-L face un tip cool…

    Draga Vlad, am văzut că Visitor ti-a pus o intrebare, da, chiar în ce fel vezi tu problema?


  54. Da, Visitor, vorbesc serios.
    Problema cu … ombilicul lui Cristos este doar vîrful unui aisberg într-un lung şir de frămîntări în perioada patristicii clasice.

    Mai ales în perioada disputelor dintre NEstorius şi Chiril…

    Acest tip de dezbateri a creat cîteva instrumente în analiza cristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, communicatio idiomatum sau interschimbabilitatea proprietăţilor…

    Nu vreau să te complic prea tare acum… dar ideea este să spui că

    „Dumnezeu e veşnic”
    „Isus a murit”… etc.
    Schimbi definiţia în felul acesta.. Isus este veşni şi Dumnezeu a murit, nu în sens Nietzchenian, ci în senul că Cel care a fost pe cruce e Dumnezeu…

    Pe cale de consecinţă spunem, folosind acest instrument…

    „Dumnezeu a locuit 9 luni în pîntecele unei femei”

    „Dumnezeu a stat în legătură de sînge, prin cordonul ombilical cu omul, în om timp de nouă luni zile….”.

    Ei, de asta am spus că este una dintre cele mai mari frămîntări din istoria bisericii pentru că duce spre problema cristologică, problema pe care încă sînt dezbateri în toate confesiunile…

    Faptul că Isus a fost legat prin ombilic de Fecioara… cred că ar trebui să ne dea şi nouă evanghelicilor un pic de gîndit referitor la respectul pe care ar trebui să îl purtăm celei care l-a „învăţat” pe Isus să meargă şi să vorbească…

    Deci vorbesc foarte faorte foarte serios..

    Şi studenţilor li se şterge imediat zîmbetul de pe faţă cînd ajungem la subiectul ăsta.

    Pufnesc în rîs cînd enunţ problema, dar sfîrşesc cu ochii în lacrimi cînd înţeleg consecinţele dezbrăcării de Sine a Domnului nostru Isus Cristos…

    Slăvit să fie numele Lui!


  55. Vistor, imbibare pana la confundare. Se incepe de la cele marunte, se greseste necontenit, dar se vede Hristos din ce in ce mai mult iar noi din ce in ce mai putin. (A nu se confunda cu desavarsirea, ci mai degraba indreptarea spre ea si nu oricum, ci cu pasi vioi)


  56. Draga Romuluss,

    Nu ştiu dacă sînt cu totul de acord cu ce spui… este o simplificare foarte brutală să spui că totul este pocăinţa şi pocăinţa se rezumă la iubire….etc, dar încerc să înţeleg ce spui… hm.

    Cineva ar putea spune că Biblia vorbeşte despre decoperirea de Sine a lui Dumnezeu…sînt periculoase simplificările şi generalizările

    Draga Romuluss, vorbeşti de fond şi formă, ating şi problema asta cumva… cred că şi de aici ni se trage, am confundat esenţialul cu formalul şi forma cu fondul..

    Se pare că pe Dumnezeu îl interesează şi forma..

    Cred că voi atinge şi acest lucru… cît de interesat este Dumnezeu de forma, forma perfectă a slujirii,
    ce şi cum şi ce fel de tămîie şi unde şi ce fel de haine şi în ce fel de cort … etc.

    de ce atîtea indicaţii… inclusiv la culori?


  57. Multumesc Vlad L. inteleg…

    Sa traiesti!


  58. Multumesc Marius de aport la ideea cu docetismul. Sunt intr-totul de acord cu prea marea famliaritate pe care cu avem cu Mantuitorul. Eu o pun pe seama efectului de „pendul”
    (in scoala cred ca am auzit de efectul asta 😛 ) – i.e. pt ca l-am dumnezeit pe Iisus tare mult in detrimentul umanitatii Lui a trebuit sa o dregem cumva. Evident, nu prin intoarcerea la Parintii Capadocieni si Augustin, ci prin intoarcerea la prietenosii „Parinti Americani” 😀 Noroc cu cursul de patristica, dar ce este acela la atatia? .

    Anyway, Iisus nu a fost „ghettoist”. Cat despre noua relevanta pe care a adus-o…a fost asa evidenta ca l-a dus la cruce. Unii ar vrea relevanta fara cruce. Aci e baiul.


  59. draga Alterema,

    da, efectul de pendul este periculos tocmai pentru că pendului merge in continuare, fiinţa umană este atrasă de extreme,

    vorba lui Horatius, aurea mediocritas, a fost inteleasă prost, dar cam asta era ideea, să ne ferim de extreme.

    Isus nu s-a lăsat ghettoizat de ceilalţi, dar a practicat retragerea… despre asta este altceva…

    cînd Isus vorbeşte de izolarea turmei Lui… vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.

    Da, cred că patologia relevanţei se naşte şi din faptul că încercăm să fim creştini relevanţi, fără a înţelege exact cum anume a fost Cristosul creştinilor relevant.


  60. Amandoi stim ca limba e o conventie. Asa ca pentru mine e foarte clar ca prin „Domnul sa te binecuvintze” mie ai vrea oarecum sa-mi transmiti „Du-te dracu”. Bine-nteles, nu la modul propriu, ci la figurat. N-o sa rezolvi nici o problema, n-o sa afli nimic nou, atata vreme cat te exprimi tuturor cu acelasi irelevant „Draga”, si daca esti de parere ca n-are nimeni voie sa zica nimic daca nu e de acord cu tine. Ca pastor, si cadru universitar la o universitate de nisa, n-o sa reusesti niciodata sa vezi singur realitatea. Pentru ca nimeni n-o sa-ti stea drept in fata exact asa cum este, si o sa se mascheze sub apelative de genul „Pace” si „Frate…”. E ok, pentru ca esti om, si chiar ar fi fost dubios sa-mi placa tot la tine. Te-am auzit o saptamana intrega intr-o tabara, in nici o predica pe care am auzit-o venind din partea ta n-am auzit diverse tîmpenii cum pot fi auzite lejer, in fiecare dumnica de pe la amvoane. Uite in sfarsit un om cu personalitate….


  61. Amarij (am evitat irelevantul „dragă” 🙂 ), mă îngrijorez foarte tare cînd cineva mă place prea tare… înseamnă că sînt în primejdia de a deveni idol.

    Sînt recunoscător că ţi-ai dat seama că sînt om în carne şi oase 🙂

    Lumina sau întunericul sînt în ochii fiecăruia. Îmi pare rău că aşa ai văzut tu urarea mea… pur si simplu ai spus că ne laşi „în plata Domnului”şi eu ţi-am urat de bine, nu de rău.

    Cine spune că n-are nimeni dreptul să spună nimic rău aici de mine? uită-te, prietene, mai bine pe comentarii şi ai să vezi, numai că sînt sigur că nu vei avea răbdarea necesară.
    Eşti foarte grăbit la a da verdicte şi dianostice.
    Eşti, de asemenea, foarte darnic cu epitetele şi calificativele.

    Tocmai pentru asta sînt acuzat, că am dat prea multă libertate comentariilor.

    Uită-te ce scrie azi Mike Nika la postul cu Christ.
    Nu este de acord cu mine, ne ia, ne mustră pe toţi, se esprimează în felul său propriu şi personal şi totuşi nu-l moderez.

    Fiecare are dreptul la o opinie. Respect omul, dar nu trebuie neapărat să mă dau pe spate pentru orice vorbuliţă spusă de cineva…

    Cum spuneam: gusturile nu se discută, se execută! 🙂

    În care tabără?


  62. As vrea sa ma leg putin de „Carbunii Eulaliei”. Da, intr`adevar,prietenia cu cei dezmatzati te murdareste, tare. Stiu pentru ca si eu m`am murdarit. Dar sunt nedumerita si contrariata, oarecum, intr`o criza de identitate.
    M`am scarbit de cercul in care am crescut, din biserica, oameni falsi, cu mii de masti, pe care nu te poti baza, care te barfesc mai rau decat ar face-o presa, care sunt ce sunt pentru ca asa sau nascut si nici pe departe pentru ca au convingeri ce ii tzin unde se afla.Reguli, reguli si atat.Mai ceva ca pe vremea fariseilor.Mi`au fost mai prieteni cei din lume decat cei din „`nauntru” in cele mai disperate momente din viata mea..si am alunecat cu ei.Nu m`am simtit mai bine, devenind ceea ce stiam din bun start ca Dumnezeu uraste.Si m`am simtit presata si murdara. M`am intors, dar la fel de gol e si in biserica, si e mult mai dureros, sa traiesti ca si crestin printre crestini tolerandu-le fatzarnicia si fatzetele decat printre ceilalti.
    Ce faci cand nicaieri nu`ti gasesti locul? Si ce ar zice tatal Eulaliei pentru „prietenii” din biserica? Si se poate trai o viata de crestin printre cei mai necrestini crestini? O viata doar eu cu Dumnezeu?..E posibil? Pentru ca simt ca ma sufoc de multe ori, si ca nu gasesc placere in jurul meu. Si raspunsul cum ca „sunt vremurile de pe urma” nu ma satisface, nici nu ma ajuta, ba chiar mi se pare enervant de`a dreptul desi are un sambure de adevar.


  63. Diza, îţi mulţumesc pentru sinceritate…
    Trebuie să mă gîndesc la ce spui.. .
    nu vreau să improvizez sfaturi pastorale cu uşurinţă..

    Este trist ce spui şi chiar nu vezi totuşi o cale de ieşire?


  64. […] Cărbunii Eulaliei (9 episoade) danutm: Patologia religioasă a societăţii româneşti postcomuniste (3 episoade) danutm: […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: