Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

În noul legămînt, sacrul este re-definit, re-circumscris spre alt spaţiu şi timp, dar distincţia se prezervă. Închinătorii sînt în duh şi adevăr, templul este trupul şi trupul este templu, dar cele două categorii nu diluează una în alta.

Credem că parte a crizei de identitate pe care o trăim astăzi, şi iată, pe care o recunoaştem este tocmai această confuzie pe care au indus-o anumite modele referitoare la distincţia dintre sacru şi profan.

Este foarte populară ideea ca Domnul Isus a spart acest tipar al distincţiei dintre sacru şi profan, invadîndu-ne cotidianul şi fiecare locşor cu prezenţa Lui. Astfel dar, loc de închinare poate fi oriunde.

Orice sală de sport poate fi sacralizată şi se poate face biserică acolo, orice biserică poate fi „profanată”, se strîng băncile şi facem teren de baschet.

Concepţia despre spaţiul sacru şi despre timpul sacru în gîndirea evanghelică este aproape inexistentă. Da, din reflex, anumite persoane şi acelea care provin din mediile tradiţionale, au oarece frică şi cutremur cînd se află în biserică, dar pentru majoritaea credincioşilor, tocmai acest … „în biserică” a dispărut. De aceea închinarea poate să aibe loc şi în case. În unele zone ale ţării credincioşii baptişti au fost obligaţi să îşi facă clădiri sub presiunea noilor convertiţi care argumentau împotrivirea faţă de închinarea în case în felul următor: casa cu dormitoarele este locul în care se petrec intimităţile familiei, nu putem să ne închinăm lui Dumnezeu în acelaşi spaţiu. Intuiţia spaţiului rezervat a fost întărită de concepţia ortodoxă foarte puternică legată de spaţiul şi timpul liturgic.

Da, credincioşii din Noul Testament se adunau în case, există argumente pentru sacralizarea profanului şi pentru nivelarea[3] oricărui spaţiu, dar există momente în viaţa Domnlui şi a Apostolilor în care aleg anumite spaţii şi un anumit timp pentru evenimente cheie (Camera de sus, care este o cameră privată, dar rezervată…, ziua Cincizecimii etc.) Totuşi scrierile Noului Testament (vezi Iacov, Matei) ne lasă impresia că punerea de-o parte, sfinţirea locurilor şi izolarea timpului pentru petrecerea înaintea Domnului nu este fără însemnătate.

Credem că sîntem în pericolul, ca efect de pendul faţă de bisericile tradiţonale de a merge dincolo de limitele Noului Testament, în profanarea sacrului, în loc să obţinem efectul dorit de sacralizare a profanului.

Aşa se explică şi izolarea de care avem parte în cultura română, cultură ortodoxă, care păstrează ambele categorii, timp şi spaţiu liturgic.

Ca urmare a acestui lucru sîntem iarăşi într-o situaţie foarte delicată. Ce vom face? Îi învăţăm pe toţi credincioşii din bisericile noastre, laicizaţi complet unii dintre ei, să se cufunde în atmosfera de „cotidian” din slujbele noastre sau ne regîndim spaţiul şi timpul liturgic pentru a încerca o resfinţire, o punere de-o parte, reformîndu-ne în acest fel mentalitatea sau… lăsăm lucrurile aşa cum sînt.

Credem că secularizarea şi ghettoizarea, ca fenomene patologice ale spaţiului neoptrotestant din România au legătură cu această problemă a redefinirii celor două categorii: sacru şi profan. Felul în care înţelegem dinamica dintre cele două spaţii poate suferi fie prin ghettoizare, fie prin secularizare, ambele fenomene fiind parte din aceiaşi patologie.

O bună circumscriere teoretică în jurul acestei probleme ne poate oferi un capăt de pod spre ceea ce a dorit Mîntuitorul: sfinţirea lumii, ucenicizarea neamurilor.

Secularizare – „socializare” – de-sacralizare

Ce este secularizarea? După definiţia lui Ravi Zacharrias[4]?

„secularizarea: procesul prin care ideile, instituţiile şi interpretările religioase şi-au pierdut semnificaţia socială. Se poate ca undeva în viaţa privată să putem regăsi valoarea acestora, dar din punct de vedere social şi-au pierdut orice semnificaţie”.

Secularizarea este procesul prin care sacrul se profanează. Da, perdeaua din sfînta sfîntelor a fost ruptă prin moartea Preotului-Jertfă, dar secularizarea înseamnă să mergem un pas mai departe, spre ruperea porţilor templului, prelungirea pronaosului în Agora sau, mai bine spus, prelungirea Agorei în pronaos. Avem un paviment care iese departe din catedrală în afară şi o cărare din afară care intră nelegitim de înăuntru din afară în biserică. Biserica nu mai are taine şi mister, pentru că unii teologi au devenit iudele Bisericii, ajutînd, prin modelele teologice propuse la profanarea Bisericii. Participăm cu entuziasm la spurcarea sfintei sfintelor şi sacrificăm purceaua lumii pe altar. Cărbunii Eulaliei nu ne-au pătat din neatenţie şi greşeală doar mîinile, ci ne-am frecat feţele cu ei, de bună voie.

Secularizarea ca proces de migrare dinspre naos spre agora a fost înţeleasă ca parte a procesului modernizării instituţiilor sociale. Freud şi Marx, urmaţi de Weber şi Durkheim au post promotorii ideii că o societate este cu atît mai modernă cu cît nivelul de religiozitate este mai scăzut şi că statul secular este cel care reuşeşte să separe instituţiile guvernamentale de cele religioase[5].

Drumul acesta s-a făcut deja în sens invers cu pornire dinspre Biserică. Biserica a ales să se socializeze, încercînd să adopte modele intelectuale străine vieţii Sale. Secularizarea începută în societate în epoca modernă a fost continuată de teologi dinspre Biserică prin încercarea de adaptare a valorilor spirituale şi eclesiale vremilor, prin armonizarea cu noile instituţii idei apărute în Academia şi acomodarea cu noile instituţii sociale apărute. Biserica încearcă să fie mai accesibilă şi mai disponibilă, ori accesibilitatea şi disponibilitatea sînt pentru altfel de categorii, nu pentru Mireasă.

Biserica, complexată, dar şi doritoare deopotrivă de a fi înţeleasă într-o lume în schimbare a început să îşi modifice nu numai limbajul şi hainele, ci şi mesajul şi ethosul. Aşa zisele modificări de suprafaţă au devenit, prin implicaţie, modificări de esenţă, iar confuziile asupra distincţiei dintre formal şi esenţial a devenit o altă sursă generatoare de probleme pentru felul în care Biserica se înţelege pe Sine.

Ghettoizarea

S-ar putea spune că ghettoizarea[6] este procesul invers secularizării, dar nu este aşa. Ghettoizarea, doar o altă patologie apărută la graniţa dintre sacru-profan şi pe dimensiunea esenţial-formal, este procesul de izolare a bisericii, de creare a unei subculturi, cu un limbaj specific, ethos specific, dar atît de „specific” încît limbajul devine un fel de chineză spirituală nu numai pentru cei laicizaţi, ci chiar pentru unii membrii ai cultului, iar ethos-ul devine imposibil de reprodus fără o antrenare suficientă şi eficientă.

Biserica locală ghettoizată este un fel de societate a iniţiaţilor, cu ritualuri de învăţat în ani de zile, cu o autoritate scalară, greu de prevăzut pentru promovare, un mediu în care cel născut acolo se bucură de cele mai mari privilegii, pentru că a învăţat limbajul şi a folosit hainele odată cu laptele mamei. Cea mai mare şansă pentru cineva care rezistă în ghetto este să fie fariseu născut fariseu, nou-născut fariseu, nu neapărat… născut din nou.

Şi se mai întîmplă ceva interesant, revoluţionarii de azi, revoltaţii de ieri şi relevanţii de alaltăieri, nu ştiu cum se întîmplă, dar devin fariseii de mîine.

Dacă secularizarea este procesul prin care dispare limita dintre agoră şi pronaos, ghettoizarea este procesul prin care uşile templului sînt atît de bine închise încît nu mai pătrunde decît o foarte subţire minoritate, care şi aceasta, la rîndul ei, are probleme de înţelegere a tradiţiei foarte complexe pe care nu i-o mai explică nimeni, dar pe care o ţine pentru că „aşa a pomenit”.

Cînd se strigă „uşile, uşile!” în timpul liturghiei din pronaos în naos trec foarte puţini, iar aceia nu mai înţeleg nici ei ce se cîntă, pentru că limbajul intern al Bisericii a suferit o mutaţie atît de mare încît lumea nu mai înţelege mesajul Bisericii, iar Biserica nu mai este dispusă să audă strigătul de suferinţă al lumii.

Din păcate, izolată, însingurată, închisă în propria cetate, Biserica doreşte cu ardoare să fie luată în seamă, pe de parte, dar să-şi amintească de locurile şi obiceiurile părăsite demult. Doreşte din cînd în cînd să-şi găsească cît mai repede locul de la mesele şi chermezele date vameşi în vecinătatea prostituatelor, invocînd exemplul „relevanţei” lui Isus, aşa cum probabil evreii din insula Ghetto doreau să mai vadă măştile de la balurile veneţiene.

Între drumul secularizării-socializării şi ghettoizarea bisericii există oare vreo alternativă?

Există Oglinda Cuvîntului în care ne putem vedea feţele mînjite de cenuşa cărbunilor morţi….

---

[1] purtători de Templu. Închinători în Duh şi Adevăr, cu trupuri care devin temple ale Duhului.[2] Toate lucrurile ca pentru Domnul, vegheaţi dar căci nu ştiţi… timpul neotestamentar este un timp kairotic, al momentului potrivit, fiecare zi este o zi de Sabat… etc.

[3] Ne referim la nivelare în sensul în care locurile sacre erau pe înălţimi. Ierusalimul era privit ca o înălţime. Spre Ierusalim „se urcă” întotdeauna, chiar dacă din punct de vedere fizic se coboară.

[4] Deliver us from Evil… Ravi Zacharias

[5] http://en.wikipedia.org/wiki/Secularization

[6] Termenul vine de la insula Ghetto de lîngă Veneţia unde au fost izgoniţi evreii în secolul al XVI-lea.