h1

Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

Februarie 27, 2008

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

În noul legămînt, sacrul este re-definit, re-circumscris spre alt spaţiu şi timp, dar distincţia se prezervă. Închinătorii sînt în duh şi adevăr, templul este trupul şi trupul este templu, dar cele două categorii nu diluează una în alta.

Credem că parte a crizei de identitate pe care o trăim astăzi, şi iată, pe care o recunoaştem este tocmai această confuzie pe care au indus-o anumite modele referitoare la distincţia dintre sacru şi profan.

Este foarte populară ideea ca Domnul Isus a spart acest tipar al distincţiei dintre sacru şi profan, invadîndu-ne cotidianul şi fiecare locşor cu prezenţa Lui. Astfel dar, loc de închinare poate fi oriunde.

Orice sală de sport poate fi sacralizată şi se poate face biserică acolo, orice biserică poate fi „profanată”, se strîng băncile şi facem teren de baschet.

Concepţia despre spaţiul sacru şi despre timpul sacru în gîndirea evanghelică este aproape inexistentă. Da, din reflex, anumite persoane şi acelea care provin din mediile tradiţionale, au oarece frică şi cutremur cînd se află în biserică, dar pentru majoritaea credincioşilor, tocmai acest … „în biserică” a dispărut. De aceea închinarea poate să aibe loc şi în case. În unele zone ale ţării credincioşii baptişti au fost obligaţi să îşi facă clădiri sub presiunea noilor convertiţi care argumentau împotrivirea faţă de închinarea în case în felul următor: casa cu dormitoarele este locul în care se petrec intimităţile familiei, nu putem să ne închinăm lui Dumnezeu în acelaşi spaţiu. Intuiţia spaţiului rezervat a fost întărită de concepţia ortodoxă foarte puternică legată de spaţiul şi timpul liturgic.

Da, credincioşii din Noul Testament se adunau în case, există argumente pentru sacralizarea profanului şi pentru nivelarea[3] oricărui spaţiu, dar există momente în viaţa Domnlui şi a Apostolilor în care aleg anumite spaţii şi un anumit timp pentru evenimente cheie (Camera de sus, care este o cameră privată, dar rezervată…, ziua Cincizecimii etc.) Totuşi scrierile Noului Testament (vezi Iacov, Matei) ne lasă impresia că punerea de-o parte, sfinţirea locurilor şi izolarea timpului pentru petrecerea înaintea Domnului nu este fără însemnătate.

Credem că sîntem în pericolul, ca efect de pendul faţă de bisericile tradiţonale de a merge dincolo de limitele Noului Testament, în profanarea sacrului, în loc să obţinem efectul dorit de sacralizare a profanului.

Aşa se explică şi izolarea de care avem parte în cultura română, cultură ortodoxă, care păstrează ambele categorii, timp şi spaţiu liturgic.

Ca urmare a acestui lucru sîntem iarăşi într-o situaţie foarte delicată. Ce vom face? Îi învăţăm pe toţi credincioşii din bisericile noastre, laicizaţi complet unii dintre ei, să se cufunde în atmosfera de „cotidian” din slujbele noastre sau ne regîndim spaţiul şi timpul liturgic pentru a încerca o resfinţire, o punere de-o parte, reformîndu-ne în acest fel mentalitatea sau… lăsăm lucrurile aşa cum sînt.

Credem că secularizarea şi ghettoizarea, ca fenomene patologice ale spaţiului neoptrotestant din România au legătură cu această problemă a redefinirii celor două categorii: sacru şi profan. Felul în care înţelegem dinamica dintre cele două spaţii poate suferi fie prin ghettoizare, fie prin secularizare, ambele fenomene fiind parte din aceiaşi patologie.

O bună circumscriere teoretică în jurul acestei probleme ne poate oferi un capăt de pod spre ceea ce a dorit Mîntuitorul: sfinţirea lumii, ucenicizarea neamurilor.

Secularizare – „socializare” – de-sacralizare

Ce este secularizarea? După definiţia lui Ravi Zacharrias[4]?

„secularizarea: procesul prin care ideile, instituţiile şi interpretările religioase şi-au pierdut semnificaţia socială. Se poate ca undeva în viaţa privată să putem regăsi valoarea acestora, dar din punct de vedere social şi-au pierdut orice semnificaţie”.

Secularizarea este procesul prin care sacrul se profanează. Da, perdeaua din sfînta sfîntelor a fost ruptă prin moartea Preotului-Jertfă, dar secularizarea înseamnă să mergem un pas mai departe, spre ruperea porţilor templului, prelungirea pronaosului în Agora sau, mai bine spus, prelungirea Agorei în pronaos. Avem un paviment care iese departe din catedrală în afară şi o cărare din afară care intră nelegitim de înăuntru din afară în biserică. Biserica nu mai are taine şi mister, pentru că unii teologi au devenit iudele Bisericii, ajutînd, prin modelele teologice propuse la profanarea Bisericii. Participăm cu entuziasm la spurcarea sfintei sfintelor şi sacrificăm purceaua lumii pe altar. Cărbunii Eulaliei nu ne-au pătat din neatenţie şi greşeală doar mîinile, ci ne-am frecat feţele cu ei, de bună voie.

post1-sursa-cmhrc-blueyonder-co-uk.jpg

Secularizarea ca proces de migrare dinspre naos spre agora a fost înţeleasă ca parte a procesului modernizării instituţiilor sociale. Freud şi Marx, urmaţi de Weber şi Durkheim au post promotorii ideii că o societate este cu atît mai modernă cu cît nivelul de religiozitate este mai scăzut şi că statul secular este cel care reuşeşte să separe instituţiile guvernamentale de cele religioase[5].

Drumul acesta s-a făcut deja în sens invers cu pornire dinspre Biserică. Biserica a ales să se socializeze, încercînd să adopte modele intelectuale străine vieţii Sale. Secularizarea începută în societate în epoca modernă a fost continuată de teologi dinspre Biserică prin încercarea de adaptare a valorilor spirituale şi eclesiale vremilor, prin armonizarea cu noile instituţii idei apărute în Academia şi acomodarea cu noile instituţii sociale apărute. Biserica încearcă să fie mai accesibilă şi mai disponibilă, ori accesibilitatea şi disponibilitatea sînt pentru altfel de categorii, nu pentru Mireasă.

Biserica, complexată, dar şi doritoare deopotrivă de a fi înţeleasă într-o lume în schimbare a început să îşi modifice nu numai limbajul şi hainele, ci şi mesajul şi ethosul. Aşa zisele modificări de suprafaţă au devenit, prin implicaţie, modificări de esenţă, iar confuziile asupra distincţiei dintre formal şi esenţial a devenit o altă sursă generatoare de probleme pentru felul în care Biserica se înţelege pe Sine.

Ghettoizarea

S-ar putea spune că ghettoizarea[6] este procesul invers secularizării, dar nu este aşa. Ghettoizarea, doar o altă patologie apărută la graniţa dintre sacru-profan şi pe dimensiunea esenţial-formal, este procesul de izolare a bisericii, de creare a unei subculturi, cu un limbaj specific, ethos specific, dar atît de „specific” încît limbajul devine un fel de chineză spirituală nu numai pentru cei laicizaţi, ci chiar pentru unii membrii ai cultului, iar ethos-ul devine imposibil de reprodus fără o antrenare suficientă şi eficientă.

Biserica locală ghettoizată este un fel de societate a iniţiaţilor, cu ritualuri de învăţat în ani de zile, cu o autoritate scalară, greu de prevăzut pentru promovare, un mediu în care cel născut acolo se bucură de cele mai mari privilegii, pentru că a învăţat limbajul şi a folosit hainele odată cu laptele mamei. Cea mai mare şansă pentru cineva care rezistă în ghetto este să fie fariseu născut fariseu, nou-născut fariseu, nu neapărat… născut din nou.

Şi se mai întîmplă ceva interesant, revoluţionarii de azi, revoltaţii de ieri şi relevanţii de alaltăieri, nu ştiu cum se întîmplă, dar devin fariseii de mîine.

Dacă secularizarea este procesul prin care dispare limita dintre agoră şi pronaos, ghettoizarea este procesul prin care uşile templului sînt atît de bine închise încît nu mai pătrunde decît o foarte subţire minoritate, care şi aceasta, la rîndul ei, are probleme de înţelegere a tradiţiei foarte complexe pe care nu i-o mai explică nimeni, dar pe care o ţine pentru că „aşa a pomenit”.

Cînd se strigă „uşile, uşile!” în timpul liturghiei din pronaos în naos trec foarte puţini, iar aceia nu mai înţeleg nici ei ce se cîntă, pentru că limbajul intern al Bisericii a suferit o mutaţie atît de mare încît lumea nu mai înţelege mesajul Bisericii, iar Biserica nu mai este dispusă să audă strigătul de suferinţă al lumii.

Din păcate, izolată, însingurată, închisă în propria cetate, Biserica doreşte cu ardoare să fie luată în seamă, pe de parte, dar să-şi amintească de locurile şi obiceiurile părăsite demult. Doreşte din cînd în cînd să-şi găsească cît mai repede locul de la mesele şi chermezele date vameşi în vecinătatea prostituatelor, invocînd exemplul „relevanţei” lui Isus, aşa cum probabil evreii din insula Ghetto doreau să mai vadă măştile de la balurile veneţiene.

Între drumul secularizării-socializării şi ghettoizarea bisericii există oare vreo alternativă?

Există Oglinda Cuvîntului în care ne putem vedea feţele mînjite de cenuşa cărbunilor morţi….


[1] purtători de Templu. Închinători în Duh şi Adevăr, cu trupuri care devin temple ale Duhului.[2] Toate lucrurile ca pentru Domnul, vegheaţi dar căci nu ştiţi… timpul neotestamentar este un timp kairotic, al momentului potrivit, fiecare zi este o zi de Sabat… etc.

[3] Ne referim la nivelare în sensul în care locurile sacre erau pe înălţimi. Ierusalimul era privit ca o înălţime. Spre Ierusalim „se urcă” întotdeauna, chiar dacă din punct de vedere fizic se coboară.

[4] Deliver us from Evil… Ravi Zacharias

[5] http://en.wikipedia.org/wiki/Secularization

[6] Termenul vine de la insula Ghetto de lîngă Veneţia unde au fost izgoniţi evreii în secolul al XVI-lea.

30 comentarii

  1. Ups … cam greu pentru mine!

    Simt eu bine sau este o schimbare de registru la patratosu?

    Alearga mai tare ca sa i se piarda urma? 🙂

    Ai iarasi presiuni ca sa scrii in „halul asta”? 🙂

    Hai ca mi-a placut dar m-am cam incurcat in termeni…

    Na c-am aruncat si eu piatra …


  2. Cand am intrat prima oara in contact cu Biserica Baptista (ca adult), era mult mai conservatoare decat este acum. Veneam din lume si nu eram obisnuit cu aproape nimic din ceea ce se spunea sau facea. Totusi nu am simtit cred niciodata, ca ar fi vorba de ceva asemanator ghettoului (in limbaj sau atitudini), bineinteles dpdv al izolarii fata de lume. Nici la cei care i-am cunoscut in anii urmatori si veneau din randul necredinciosilor nu am vazut reactii care sa ma duca la gandul ca pt ei ceva este de neinteles la modul amintit deja.

    Cred ca este putin fortat acest concept de ghettoizare al bisericii, cel putin eu l-as limita. Mereu a fost cineva care sa-mi explice sau sa poarte o discutie chiar in contradictoriu din care sa inteleg cam despre ce este vorba.
    Putem vorbi de ghettoizare cel mult ca o umbra a unui domeniu nou, domeniu in care este necesara o initiere specifica oricarui domeniu.
    Daca intram in limbajul tehnic specific oricarei profesii cred ca am putea sa ne referim la o ghettoizare profesionala, care are o parte de adevar atunci cand cel din afara domeniului nu face nici un efort de apropiere.

    Solutia a fost intotdeauna la indemana celor doi, unul a trebuit sa urce putin, celalalt sa coboare, astfel s-au deschis portile comunicarii intre profesionist si neinitiat.

    Totusi ghettoizare are mai mult de-a face cu bariera impusa de altul mie si mult mai greu de dovedit decat cu bariera impusa de mine aceluia mult mai usor de dovedit prin simpla enumerare a unor cuvinte care pt acel neintiat sunt un blocaj in comunicare.

    Reciprocitatea efortului este cheia neghettoizarii, efort care nu presupune eliminarea conceptelor si a cuvintelor ce le descopera ci mai degraba reducerea lor la o baza minima necesara inceperii legaturii/dialogului, baza care se extinde treptat si nu se inlocuieste cu conceptii/cuvinte gen hibrid sau si mai rau imprumutate din „tabara adversa”, ci mai degraba se pastreaza provocarea la aprofundare chiar la nivel de limbaj, atitudine etc.


  3. Draga Visitorule, mai încearcă totuşi o dată, nu te da bătut, te rog! 😉

    Draga Vlad, cu tot respectul… n-ai nimerit în biserici de sat… Cred că vorbeşti de o biserică de oraş din vestul ţării..

    Te invit totuşi undeva în Moldova, între Botoşani şi Galaţi şi … mai vorbim.

    Da, ai dreptate, iniţial şi istoric ghettoizarea a fost generată de terţi către comunitatea ghettoizată şi anume de italieni către evrei, de albi către negrii.

    De ce am ales acest termen? tocmai din cauza aspectului observat de tine… ghettoizarea se întîmplă într-o relaţie… lumea ne-a respins, mai ales pe vremea comunistă… ne-a izolat, ne-a interzis accesul la şcoli, facultăţi, ne-a dat afară din clasele bune.. etc.

    Adică ne-a ghettoizat… cum am răspuns noi?

    Ne-am continuat procesul, în loc să fim agresivi, să nfim daţi afară pe uşă şi să intrăm pe geam…

    Mulţam de comentariu… e bine că am precizat aceste lucruri.


  4. Chiar se intoneaza „Usile, usile” la slujbele baptiste, sau vorbiti metaforic?


  5. tine-o tot asa Marius, da-i cu registru asta inainte ca de asta avem nevoie. asteptam si solutii. asteptam si semnul la care sa se miste raul, ramul pentru rezolvarea crizei…….. 🙂

    m-ai terminat cu fraza de mai jos:
    „Şi se mai întîmplă ceva interesant, revoluţionarii de azi, revoltaţii de ieri şi relevanţii de alaltăieri, nu ştiu cum se întîmplă, dar devin fariseii de mîine.”

    si de ma straduiam o zi si o noapte nu o puteam zice m-ai bine. 🙂


  6. draga CNI, bun revenit!

    dA, avem şi noi „Uşile, uşile” noastre.. nu sună chiar aşa, dar avem adunări numai pentru membri… întîlniri restrînse… în mediul penticostal sînt seri speciale de rugăciune la cre nu au acces cei care nu sînt membri..

    este un fel de „uşile, uşile” cînd catehumenii treubie să iasă..

    Păi, Mircea, sper să vină şi soluţia… numai că mai este drum lung…

    S-ar putea ca soluţia să şocheze, dar este foarte simplă…


  7. Marius, experienta mea nu se rezuma numai la oras, iar raporturile mele au depasit granita confesionala desi nu sprijin ecumenismul. Este adevarat ca nu am avut tangente cu zona mentionata de tine. Ma gandesc ca si populatia din zona respectiva, intalnita de mine in alte contexte are alte mijloace de raportare la indvid, alt nivel in general, ceea ce poate fi destul dificil de judecat din afara. Cred ca putem vorbi chiar de un regionalism mental si comportamental, ceea ce ingreuneaza generalizarea.
    Nu neg ca poti avea dreptate, dar nici nu as extinde la maxim aplicabilitatea conceptului, mai ales cand ne referim la o criza a identitatii la nivel general.


  8. Manipularea notiunilor abstracte da o forta mai mare de control si intelegere a lucrurilor. Cu toate ca uneori se aseamana cu textul :”un spatiu vectorial se numeste seminormabil daca topologia provine dintr-o seminorma” 😀 .

    Sunt defapt adeptul limbajului „stratosfericamente complesso”, „estremamente dificile”, „cutting edge”, dar asta implica necesitatea unui job cu notiuni abstracte.

    Un subiect plurivalent ca cel de fata are inevitabil nevoie de definirea unor termeni care incapsuleaza complexe ideatice.


  9. Imi cer scuze – „joc cu notiuni abstracte” 🙂


  10. Inteleg ce spui, Vlad.

    Ghettoizarea trebuie să aibe două personaje, tot într-o relaţie se întîmplă…

    cel ghettoizat trebuie să accepte ghettoizarea…. se pare că evreii n-au acceptat-o..

    noi, nu numai că am acceptat-o, dar am şi definit-o ca o virtute.

    Aşa Romuluss… şi să mai zică lumea că eu sînt complicat la vorbă… 🙂


  11. Chiar daca va referiti aici in special la lumea evanghelica, ma gandeam ca in contextul actual putem vorbi despre lumea crestina in general ca una in care ghettoizarea este o stare de fapt acceptata tacit. Crestinii sunt cu „ale lor”, nu prea mai au treaba cu ….ceilalti. Fiecare cu „patrăţica” lui! Bariere? Sunt si impuse din exterior, dar ce facem cu cele pe care ni le punem singuri? Si pe care nu le putem depasi. Din neputinta, din autosuficienta…
    Interesanta ideea lui Vald cu „regionalismul mental si comportamental”. Si adevarata. Nu poti generaliza multe in aceasta lumea atat de pestrita, multiforma.


  12. Posibil sub influenta recentei lecturi a lui N.T.Wright, coroborat cu Ioan 1:18 un pic sub influenta lui Barth zic si io: de modul in care il vedem pe Iisus intelegem restul Dumnezeirii si planul Ei.
    Adica, n-ar fi dragut sa stim si noi cum NU s-a ghettoizat Iisus cu tipii de la Qumran – respectable fellows? Si de ce a preferat compania a 12 ucenici nu atat de piosi ca cei de la Qumran? N-ar fi dragut sa avem si noi o idee despre „historical Jesus”, in cel mai nevinovat sens al termenului?
    Cum a fost perceputa lucrarea lui de aia din vremea lui? Nu cumva problemele noastre se datoreaza ca ne tragem seva din BISERICA MAMA din Fapte in loc de IISUS?
    Care e motivatia fundamentala a reformei radicale? RESTAURAREA bisericii primare. Io nu zic sa ne skimbam credinta, sa trecem la crestinismul istoric…dar chestia asta cu RESTAURAREA onoarei MAMEI noastre e cam fishy.

    Marius, vine postmodernismul peste noi, si tare ma tem ca Octavian al meu sa nu se ataseze de o confesiune veche de 165+ de ani in loc de Capul bisericii.
    Numai stiu cine zicea ca „baptistii tre sa ramana o miscare”. Iau eforturile ultimelor 2 posturi in directia asta. Si propun sa nise ofere si noua cursuri de „cum sa faci fatza ortodoxofobiei”. Poate prin expunere la Parinti in cadrul mai larg decat UEO.


  13. nu cred ca ne putem sustrage ghetto-izarii; prin definitie tre’ sa fim altfel, minoritari, marginalizati! daca ne analizam si nu ne descoperim „altfel” (secularizati,adica-in termenii tai!) e vaisiamar! 😉

    in aceasta abordare, criza de identitate nici n-ar trebui sa existe, raportandu-ne la Cel ce spune: EU sunt! dar ea exista, artificiala, creata de noi, nerecuperand dimensiunea verticala in raportarea orizontala. ISUS deasupra culturii – paradigma care mi se pare digerabila.


  14. Draga Alex,

    mă refer la creştinătate în general, nu neapărat la un cult.

    uite acum este discuţia cu darwinismul … poate voi scrie un post separat despre asta…

    indivitualizarea, fragmentarea este un răspuns normal, de pendul, ca sa spun încă o dată… că îmi place 🙂

    este un răspuns normal la globalizare şi unificarea forţată.

    Draga Emanuel, tu de ce ai scris Iisus cu doi de I?
    Ca să fii relevant? 🙂

    Interesantă problema pe care o pui tu, să ne ataşăm de Trup fără să ne ataşăm de Cap, dar cum ţi-a trecut prin minte să des-Căpăţînezi Biserica, draga Alterema?

    Biserica este În-Căpăţînată, adică are Capul peste Trup, este la locul ei, acolo,

    cine se ataşează de Biserica adevărată într-un mod autentic (dacă vrei explic, adică o comunitate a Duhului nu poate suporta ataşarea decît în Duh, o comunitate a credinţei nu poate suporta ataşarea decît prin credinţă… etc.) nu se poate să nu se ataşeze şi de Cap… Duhul mărturiesşte depsre Cristos şi Credinţa nu poate fi decît în Cristos. Alterema, nu fă confuzii.

    Retorica este frumoasă, dar grijă la ea… că-i şi periculoasă.

    Sună interesant ce spui tu, dar gîndeşte-te la implicatţii, nu asta am învăţat în şcoală? IMPLICAŢIILe TEOLOGICE a oricărei afirmaţii…

    Eu cred că la Patristică ai avut din belşug răspunsul la întrebarea ta, cum să faci faţă ortodoxofobiei”?

    Cred că ar trebui un cadru mai larg în care şi ortodocşii să fie educaţi cum să facă faţă baptistofobiei. Am în minte cel puţin vreo patru cinci care ar trebui înscrişi cu forţa 🙂

    Deci, mai gîndeşte-te o dată la distincţia Isus istoric şi ISus-ul Bisericii… şi la implicaţii, la fel.. .mai gîndeşte-te la definiţiile pe care le dai bisericii locale în contextul Bisericii Universale.

    Draga Ciprian,

    Isus ne-a trimis ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, dar nu ca să urlăm ca lupii.

    oile în mijlocul lupilor.. asta înseamnă că nu sîntem în staul… vom fi ghettoizaţi la sfîrşitul acestui veac… atunci vom fi ghettoizaţi în staulul definitiv, în cetatea veşnică…

    DA, corect ce spui tu, asta este ideea mea, că Biserica în loc să se raporteze la Capul Ei, care spune Eu sînt şi să se înţeleagă ca Mireasă, Trup, Noua Zidire etc. trage cu ochiul la dezmăţata de Lu(me)cinda şi caută să îi intre acesteia în voie.

    Asta-i problema!

    Isus şi cultura, Biserica şi cultura, aceste dimensiuni pot fi analizate doar în contextul în care înţelegem corect relaţia dintre Cristos şi Biserica sa, dintre Capul care spune voi fi cu voi pînă la Sfîrşitul veacurilor şi Biserica lăsată ÎN lume, nu în afara acesteia.


  15. Daca privim lucrurile out of the box, mergand pe o mobilitate de gandire specifica lui C.S.Lewis, putem observa ca, calitatea functionarii unor lucruri depinde strict de calitatea materialului din care sunt confectionate(in acest aspect se presupune ca tehnologia de realizare este cea mai buna).
    In aceiasi ordine de idei putem observa ca dealungul istoriei relatiei cu Divinitatea, cu Dumnezeul biblic, au existat persoane carora mesajul le-a fost prezentat, neurmand pasii evanghelizarii clasice (care defapt urmareste convertirea oamenilor pe baza argumentelor rationale), neasigurandu-li-se o biserica cu un program de duminica si cu teologi cu doctorat, cantareti din liga vedetelor de muzica. Totusi aceste persoane s-au ridicat la un nivel de spiritualitate f ridicata, concurand la o distanta detasata nivelul spiritual contemporan.

    Care este elementul determinant in diferentierea comportamentului unor astfel de persoane si al celorlalti?

    Pilda Semanatorului cred ca aduce lamurire in acest aspect – calitatea solului.
    S-ar naste o intrebare aici – calitatea solului este un element determinant fix, rigid neschimbabil, al caror proprietati se conserva indiferent de factorii care exercita asupra lui?
    Daca da, o logica banala matematica m-ar obliga sa deduc ca daca calitatea solului are proprietati fixe, atunci persoanele cu sol infertil sunt incapabile de o relationare corecta cu Divinitatea, indiferent de ce conditii li se vor oferi, sau mai mult unele vor fi complet pasive la Samanta aruncata. Si aici iar logica matematica ma obliga sa deduc ca, calitatea solului este un factor determinant al destinului si astfel simplu am sarit in predestinare.

    Repet intrebarea : solul are proprietati fixe sau raspund factorilor externi? Ce face ca un sol sa fie fertil si altul nu?

    Cred ca rezolvand problema la nivel „molecular” s-ar putea sa castigam o doza de claritate vizavi factorii determinanti.


  16. draga Romuluss,
    nu fa chestia asta „că, calitatea”, dacă vrei se poate evita, nici în vorbire nu se face că virgulă calitatea,

    cacofonia nu este considerată o greşeală de limbă mai nou.. poţi să o eviţi, dacă îţi sună prost, dar altfel.

    Şi un alt lucru, cred că este spre binele tău, eu am răbdare să citesc comentariile tale, nici o problemă, dar cred că este spre binele tău să cîştigi în conciziune, nu crezi?

    Încearcă să spui acelaşi lucru, dar fără atîtea cuvinte şi ocolişuri. Sper să nu te superi. Ti-o spun cu dragoste sau… profesorul din mine nu se poate abţine 🙂
    Apreciez comentariile tale şi cred că ai lucruri importante de spus, dar poţi face economie de cuvinte.

    Nu te lăsa în plasa neologismelor. E o capcană.

    Insistă pe acorduri, pe gramatică, nu pe lexic: „Pilda Semanatorului cred ca aduce lamurire in acest aspect – calitatea solului.S-ar naste o intrebare aici – calitatea solului este un element determinant fix, rigid neschimbabil, al caror proprietati se conserva indiferent de factorii care exercita asupra lui?”

    Asta voiam să spun… „ale cărui proprietăţi…”, că este vorba de sol… Este adevărat, este unul dintre cele mai grele acorduri în limba română şi eu stau şi mă uit la el să văd dacă este chiar aşa 🙂

    Evită redundanţele „rigid, fix, neschimbabil” (se pune virgulă) sau „banala, matematica”.

    Nu-i Divinitatea, e Dumnezeu, nu-L ocoli…

    … „ca calitate” solul nu este bun atunci cînd nu primeşte sămînţa? Asta vrei tu să spui? Că este predestinat să fie rău…

    Eu cred că întinzi prea mult limitele metaforei.

    Orice metaforă are limitările ei… Este clar la ce se referă Domnul în pilda pe care o spune El ca SEmănător…


  17. Legat de proprietatile solului si conexiunea cu predestinarea urmand logica prezentata, cred ca apare o problema si anume incorctitudinea concluziei.
    Ca sa putem vorbi de predestinare in sensul concret al termenului ar insemna ca solul a fost creat cu acea structura, a fost predestinat la a se lasa insamantat sau nu, la a lasa semintele sa aduca rod sau nu.

    Cred ca nu putem vorbi de predestinare in acest sens, ci mai degraba de disponibilitatea si indisponibilitatea solului de face un lucru sau altul.

    Daca pot spune asa, este alegerea continua a solului de a intra intro categorie sau alta, alegere care la randul ei este un proces continuu sau o chestie puctuala si de neschimbat cu consecinta includerii intr-o categorie sau alta de sol.
    Continuitatea sau dimpotriva schimbarea este data da solul insusi nu de Creatorul solului, pentru ca Dumnezeu spune ca oricine crede in El sa nu piara, prin oricine se intelege oricine dar, se pune conditia „crede in El” principiul fiind valabil si completat cu: daca ramaneti in El altfel degeaba ati crezut.
    Si geologic vorbind, solurile pot fi imbunatatite, saracite sau pot ramane cu aceleasi proprietati, este adevarat ca logica nu poate acoperi desavarsit geologia precum nici matematica aspectul Trinitatii Sfinte: 1+1+1=1


  18. Am inteles Marius, sunt de acord cu ce spui – deformarea provine din lumea manevrarii bitilor in care stau 10 ore pe zi 😀

    Am mers dincolo de ce exprima pilda, cu o intrebare nascuta, dupa o exegeza a acesteia. Stiu ce exprima pilda si care sunt limitele ei, dar cand ajungi sa explorezi semantica imposibil sa nu se nasca intrebari dincolo de limitele ei.

    Ma refeream la faptul ca in stiinta medicala creerea unui medicament porneste de la analiza virusului si nu de la analiza filosofiei Kantiene. In contextul nostru e vorba de psihologie spirituala. Pot crea cadrul de dezvoltare a crestinului daca cunosc modul in care reactioneaza acesta. Ca sa exemplific – muzica corala in unii creaza o reactie pozitiva, in schimb in altii nu dar cu toate astea programul nu merge pe o analiza de acest fel si finalul e ca altii vin doar pentru a asculta apoi comuta pe starea de plictis total, iar altii vin la Biserica dupa finalizarea programului muzical 🙂 .

    Astfel daca emit ca si ipoteza faptul ca o persoana e incapabila de o reactie corecta, optima la mesajul Evangheliei atunci degeaba ne luptam pentru optimizarea conditiilor ca rezultatul final este identic. Sigur am zis „daca emit”, totusi cadrul semantic al Bibliei ma determina sa nu ma lansez in astfel de ipoteze.

    Intrebarea era – intelegerea anatomiei spirituale a omului ma poate ajuta? raspunsul fara o argumentare nu e relevant.

    Nu sunt primul care analizeaza anatomia spirituala la acest nivel – exista predecesori ca si Watchman Nee si nu numai.


  19. inteleg ce spui, Romuluss,
    oricum este un progres mare faţă de posturile trecute,

    nu mai sta atît la calculator, te va lovi de nu ştii ce-i cu tine… pe mine m-a lovit drept in inima!…

    Workalkoolismul este boala generaţiei noastre, asta nu înseamnă că sîntem neapărat şi mai eficient, dar ne facem că muncim…:(

    Da, şi o hiperexplorare a semanticii unui termen sau lărgirea posibilităţilor unui concept poate să nască probleme de exegeză foarte serioase.

    În următorul post voi trata tocmai metaforele referitoare la relevanţă.

    Da, nu sînt un fan al lui Watchman Nee, deloc.
    interesant, sună frumos, dar este „salată”..


  20. Draga Vlad eu nu cred ca putem vori de predestinare chiar daca ducem metafora asa ca Romuluss


  21. Neeee, nu am crezut niciodata in predestinare si dincolo de joaca teologica o consider un atentat la dreptatea Lui Dumnezeu care alege sa condamne omul in urma alegerii personale nu in urma propriei decizii de condamnare. Ce ciudat sa vorbesti de dreptate si perfect echilibru in judecata iar mai apoi sa te prezinti cu: Dumnezeu ii judeca pe cei deja destinati la a fi condamnati. Imi seamana a proces comunist unde procesul era doar o mascarada condamnarile fiind deja date, nu a chestiune care are de a face cu frumusetea dreptatii si corectitudinii lui Dumnezeu.


  22. Sunt de acord cu tine Vlad, am citit volumele lui Nee(doar Omul Spiritual este scrisa de el). Desi sunt adeptul studiului pe carti bazat pe o exegeza riguroasa, studiile lui pe romani in special surprind aspecte pe care multi alti profesionisti nu le intuiesc.

    Am inteles ce spui vizavi de predestinare – nu exista.

    Pe scala istoriei factorii contextuali(culturali, economici, politici etc) au contribuit f mult in desfasurarea unei vieti crestine normale.

    Problema se pune cum putem crea un cadru optim pentru obtinerea unui raspuns pozitiv. Problemele care framanta pe laicul simplu nu sunt filosofii teolgice, ci cum sa se raporteze corect la problemele pe care le intampinam zilnic in interactiunea cu provocarile societatii, influenta diavolului, si incapacitatea proprie.


  23. Vlad, deci eşti arminian?

    Vlad, Romuluss, care-i legătura acestei discuţii cu percepţia despre spaţiul în care slujim?

    cu simpatie 🙂


  24. Marius, am fost multa vreme intr-un mediu crestin care mi-a oferit cadrul perfect pentru dezvoltarea spirituala si am inteles ce inseamna sai ai un cadru bine ajustat, motivant, inteligent.

    Participasem mai demult la niste conferinte in Oradea tinute de americani. Acolo am ascultat pentru prima data idei legate de cum trebuie creat mediul crestin ca sa ofere acceptare, sa mustre cu dragoste manifestarile iesite din cadru, sa educe, si sa ofere iubire crestina.

    Diferenta intre acel cadru si ceea ce gasim in general in biserici m-a facut sa inteleg de ce altii pleaca trantind usa din mediile evanghelice, si sunt de acord cu ei, nu au primit nimiccc, si convertirea mea probabil ar fi avut aceiasi soarta daca intalneam un astfel de mediu la inceput.

    Acesta e motivul pentru care puneam problema creeri cadrului optim.


  25. Marius.
    Incercam sa ne definim identitatea. 🙂
    Ca sa stim daca o putem expune. 🙂

    Nu in ultimul rand as lega foarte mult secularizarea de caticheza. O identitate bine definita incepe cu caticheza si se termina cu disciplina bisericeasca. Pentru ca daca sti ce si de crezi, apoi esti mustrat atunci cand te abati de la ceea ce crezi, ai cea mai buna parte din problema identitatii rezolvata, iar riscurile ratacirii in lume sunt semnificativ micsorate.

    Cred in conlucrarea intre uman si divin cand este vorba de mantuire, judecata etc. Dumnezeu nu desfinteaza pe nimeni, mai cu rabdarea, mai cu pedeapsa si cel mai frumos cand ne cucereste iubirea. S-ar pierde dinamica si frumusetea relatiei precum si nobletea Judecatorului.
    Chiar Umanitatea si Divinitatea regasite armonios in Hristos ma inveselesc si fericesc la gandul acesta.


  26. Draga Romuluss, mă bucur că ai găsit ce căutai, ai avut noroc şi totuşi… cine pleacă trîntind uşa că nu a găsit un „mediu” îşi merită soarta din plin…

    Eu nu un „mediu” de dezvoltare spiritală, bin ajustat, motivant şi inteligent” cum spui tu, nu asta am cautat, că asta am găsit mult mai bine în Shotokan-Fudokan. 7 ani cît am făcut arte marţiale mi-am găsit prieteni adevăraţi

    Chiar mai bine decît în unele biserici de-ale nostre, acolo am găsit oameni inteligenţi, de ubn simţ, onorabili, foarte buni în ceea ce priveşte morala, de cuvînt, nefăţarnici etc.

    Eu n-am căutat un „mediu”, l-am căutat şi găsit pe Cristosul cel adevărat, care nu m-a dezamăgit niciodată şi am trîntit uşa după ce a intrat El, ca să nu mai intre nimeni,

    De asemenea, n-am căutat conferinţe, ci Biserica Lui.
    N-am căutat educaţie şi iubire creştină, ci ucenicie şi o relaţie în care pot fi şi mustrat şi îndreptat.

    În general fug de „dulce” şi de „roz-bombon”.

    Cei care nu au primit „nimic”, cum spui tu, în bisericile noatre, probabil că au căutat nimicul.
    Li s-a împlinit vorba scripturii, Cine caută, va găsi şi cui bate i se va deschide.

    NU EXISTĂ CADRUL OPTIM!
    Există doar Biserica! full Stop!


  27. Marius, converg si eu spre aceiasi viziune ca si tine legat de ceea ce spui. Nu caut sa ma infofolesc cu un mediu “dulce” şi de “roz-bombon”, dimpotriva acela a fost doar pista de lansare(nu vreau sa ma gandesc cum as fi fost daca nu as fi fost binecuvantat dupa convertire cu un mediu asa serios).

    Ce spui vizavi de mediul sportiv e real, si eu ca si sportiv am gasit suport si mediu placut acolo, priteni nemisogini, necameleonisti, lipsiti de ifosele parvenitismului – chiar daca artele martiale si fitnessul se zice ca zideste duri;- nu e chiar asa – mai degraba construieste oameni disciplinati (ma refer la cei perseverenti) .

    Eu zic ca la crestinii sedentaristi(atat fizic cat si spiritual) le-ar prinde f bine sportul 🙂 – ar crea niste caractere mai serioase 🙂 .

    E clar – la judecata finala nu ne putem justifica cu motivatii legate de mediu, legate de alte circumstante.


  28. Nu stiu daca in Noul Testament mai pot face diferenta dintre sacru si profan.

    In lumina odihnei in care intram prin Hristos, profanul insusi devine sacru prin trairea dupa indemnurile Duhului. Raporturile cu sinele si cu indivizii din jur sunt implicite raporturilor dintre om si Dumnezeu (vezi lepadarea de sine, indemnul de a trai in pace cu toti oamenii, departarea de apostati, etc)

    Aici, in noua imparatie in care ai fost stramutat, ai binecuvantarea sa mananci spre slava lui Dumnezeu, sa dai un pahar de apa spre slava Lui, sa traiesti si sa mori pentru slava Sa; fie ca facem orice altceva, trebuie sa se vada slava si gloria Hristosului inviat. Temnita este transformata in sinagoga, langa rau Pavel predica femeilor adunate pentru rugaciune, scoala unuia numit Tiran devine locul de ucenicizare, piata din Atena devine amvon pentru vestirea invierii, etc.

    Eu nu mai vad o distinctie ca cea dinainte de venirea lui Hristos.


  29. O da, agreez cu doctrinele asa zis „calviniste”. Prin harul Lui sunt ce sunt.


  30. Romuluss, ma bucur ca am mai gasit un anti-rozian 🙂

    Da, unii au binecuvintarea de a se naste din nou intr-o biserica in care sint 10 predicatori buni, altii cresc in pustiu, pentru fiecare este importanta intilnirea personala cu Domnul si partasia zilnica cu El,
    fara asta orice crestine este un ratat.

    Am cunoscut crestini dopati cu tot felul de conferinte si simpozioane, dar cu un caracter jalnic. La ce le-o fi folosit.

    Dar am intilnit oameni crescuti in biserici fara hrana spirituala, dar cu persistenta disciplina spirituală şi realmente au fost oameni binecuvîntaţi de Dumnezeu.

    Corec ce spui şi despre sportivi, uneori mi-e dor de cantonamente!

    Cum să nu, Don, cum să nu? Există diferenţa dintre sacru şi profan şi în NT, dar este definită altfel, din Evanghelii pînă în apocalipsa.

    Este definită pe mai multe dimensiuni… una dintre ele este înăuntru-afară.. gîndeşte-te…

    Biserica este definită prin Sine, nu mai este definitză în raport cu neamurile dimprejur, precum poporul Israel în VT, de acii vine aparenta dispariţie a distincţiei,

    Biserica este definită prin metafore ontologizante, care trimit la felul în care Ea fiinţează, dar faţă de Isus-ul Ei, cu toate astea, cînd Isus vorbeşte despre Biserică… şi lume apar unele chestiuni care trimit la relaţia cu ceea ce numim noi profan.

    Ei, asta este altă treabă, care este definiţia profanului?

    Etimologic vorbind? tot ce este în afara templului.. adică nu neapărat tot ce-i „lumesc” şi spurcat.

    Uite, îţi dau un exemplu!

    Luther, mi se pare, a pus problema asta: putem face în biserică tot ce nu este interzis în NT?

    În biserică ca spaţiu şi în biserica drept comunitate a credincioşilor?

    Nu!
    de ce nu? pentru că nu tot ce fac în casa mea pot face în Casa Domnului…

    Pot să îmi sărut soţia aşa cum o sărut acasă? Nu, pot să mă îmbrac în pijamale?

    Ei aici se ridică o altă problemă: relaţia public-privat (ca astea nu le pot face nici în tramvai) şi intersectarea acestei relaţii cu relaţia sacru-profan.

    Aici este de discutat mult, dar articolaşul meu nu prevede o asemenea dezvolatre şi o asemenea linie de analiză.

    Dar este de gîndit, nu?

    pentru că noi confundăm chestiunile: sacru-profan, public-privat, intim-familial – social etc.

    SAcru este sfinţit pentru Domnul, adică pus de-o parte pentru Domnul atît în înţeles VT cît şi NT.

    Citeşte Romani 12.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: