Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

Relevanţa se obţine prin sacrificiu şi consumare

Dacă privim cu atenţie la imaginile pe care le foloseşte Mîntuitorul se poate desprinde concluzia că atît sarea cît şi lumina transmit ideea de sacrificiu.

Sarea intră în carnea de pe placheta striată de lemn pentru a scoate sîngele din carnea ce urmează a fi curată. Alungă sîngele, dizolvîndu-se. Lumina consumă din untdelemn pentru alungarea întunericului. Aceste imagini completate de imaginea cetăţii aşezate pe un munte sînt în consecvenţă cu avertizarea Domnului că împotrivitorii, care se întîmplă să fie tocmai cei răscumpărabili, ne vor consuma, ne vor batjocori, ne vor prigoni, ne vor ucide. Aici este locul pentru finalul fericirilor, care se încheie tocmai cu acestă ultimă fericire care trimite la un conflict ce poate fi stins doar prin moartea uneia dintre părţi.

Cetatea aşezată pe un munte poartă cu sine imaginea războiului, moartea, aici este războiul, moartea, Massada. Toate cele trei imagini implică dizolvare, consumare şi război împotriva stricăciunii, sîngelui, întunericului, subjugării.

Relevanţa, aşa cum se poate acesta redefini pornind de la cuvintele Domnului, înseamnă agresiunea lumii prin sacrificiu înlăuntrul ei.

Din păcate Biserica şi-a abandonat acestă înţelegere sacrificială a relevanţei în contextul persecuţiei, pentru a aborda o paradigmă care presupune sacrificarea standardelor morale şi tiparelor comportamentale, adică ethica şi ethos-ul, în favoarea unui dialog din care iese întotdeauna mai puţin biruitoare. Concesiile pe care biserica Anglicană, în numele civilităţii şi deschiderii, le face în dialogul cu lumea musulmană reprezintă un exemplu între multe altele.

Biserica ar trebui să înţeleagă că relevanţa înseamnă, de asemenea, consumarea resurselor Ei pentru lumea în care trăieşte, nicicum parazitarea lumii pentru a putea să trăiască. Penibila problemă a salarizării de la stat ar putea fi rezolvată, cred eu, foarte simplu în această cheie. Lumina nu-şi trage seva din întuneric, sarea nu trăieşte din cauza cărnii pe care o subţiază, cetatea nu primeşte hrana de la duşman, pentru că poate fi otrăvită. Biserica face gestul generos de a se ruga pentru autorităţi, nicicum a le împinge curtenitor spre amvoane în zilele de sărbătoare sau pe primari să ne taie panglica bisericii la deschideri.

Biserica cu un statut schimbat din Mireasă a Domnului în întreţinută a statului nu mai este biserică, numai o sare amestecată cu pămîntul, o lumină uşor de ascuns în obrocul birocraţiilor din ce în ce mai perverse şi complexe, o cetate care nu mai oferă nici o apărare şi adăpost pentru că îşi are porţile larg deschise.

Biserica consumîndă şi sacrificială nu parazitează lumea şi nici instituţiile acesteia, ci se dăruieşte şi dăruieşte lumii precum sarea, lumina şi cetatea. Ce a dăruit Biserica lumii în ultima jumătate de secol? Oferte de negociere? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundem cu responsabilitate şi pocăinţă în anii care ne stau înainte pînă la venirea Mirelui, Cel care S-a sacrificat pentru Ea, dar nu numai pentru Ea, ci pentru întreaga Lume ca să ne înveţe ce să facem.

Trebuie să fim siguri că abia atunci vom deveni o prezenţă imposibil de ignorat pentru Lume, atunci cînd, Biserică fiind ne vom fi sacrificat pentru cei din lume, ne vom fi consumat cu voia lor sau fără voia lor, dărundindu-ne spre cel mai mare bine.

---

[1] „S-a scremut muntele şi a născut un şoarece”[2] Pentru ironie, metaforă, simbol vom găsi foarte multe definiţie. Una dintre definiţiile clasice ale ironiei este „o ridiculizare disimulată, căutîndu-se semnificaţii opuse celor obişnuite prin care se enunţă ceva pentru a se înţelege contrariul”. Schimbaţi tonul la „deşteptule!” şi observaţi efectele.