„Femeia să se teamă de bărbat…”

Aşa spune Apostolul Pavel, dar el era celibatar, nu? Ce-o fi voit să spună cu asta? Cum să se teamă femeia de bărbat?

Eph 5:33 πλὴν καὶ ὑμεῖς οἱ καθ᾿ ἕνα ἕκαστος τὴν ἑαυτοῦ γυναῖκα οὕτως ἀγαπάτω ὡς ἑαυτόν, ἡ δὲ γυνὴ ἵνα φοβῆται τὸν ἄνδρα.

De ziua soţiei mele am fost la o nuntă. Mi-a căzut la împărţeală să predic din textul din Efeseni 5:15-33.

M-am gîndit la ce se întîmplă cînd dragostea nu se maturizează, ci numai se învecheşte, îmbătrîneşte. Ce se va întîmpla acestui cuplu cînd vor avea 20 sau 30 de ani de căsnicie? Iată la ce mi-a fugit gîndul.

Textul din Efeseni este un pasaj care poate fi interpretat în contextul comunităţii creştine, în contextul relaţiilor, dar spre sfîrşitul capitolului 5,

„Incompetentul” Petru

Ucenicia presupune schimbarea competenţelor. Ai fost pescar de peşte, acum te fac pescar de om. Petru este în devenire. Ucenicia desfiinţează proverbul: cîinele bătrîn nu mai învaţă lucruri noi.

Petru se mişcă în Evanghelie între cele două competenţe ale sale, cea nou cîştigată, pentru oameni şi cea veche la care se întoarce cînd este în depresie, după moartea Domnului, la undiţele sale.

Din moment în moment iese de pe axa pescăriilor sale, de om şi peşte, peşte şi om şi încearcă a deveni umblător pe ape. Ratează.

Tragi-comică ratare.

Marcello

M-am îndrăgostit de muzica lui Alessandro Marcello după ce am văzut filmul Anonimul Veneţian.

Nu m-a dărîmat atît de mult filmul cît muzica.

Alessandro Marcello – Concert pentru oboi şi orchestra in Re minor:

1. Andante e spiccato.
2. Adagio.
3. Presto.

Il Giardino Armonico.

Paolo Grazzi (Oboe).

Dir. Giovanni Antonini.

iată şi o superbă transcripţie pentru chitară

Azi îi dedic această piesă soţiei mele, ştie ea de ce… 🙂

Cine a scris asta?

Am ascultat la radio un citat tulburător. Nu l-am putut identifica. Seamănă a Steinhardt, după stil…

Iată-l:

Răutatea este o osîndă, o moarte anticipată care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în firea omului. E absurditate multă şi variată în fire. Misiunea lui Isus este descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei, demonicul. Asta înseamnă că Isus contează pe miez originar, necontaminat, încă existent în fire, deşi comprimat, dar capabil să îşi cîştige dimensiunea şi valoarea paradisiacă, capabil de har.

Mă poate ajuta cineva să-i găsim părintele? Fără premii 🙂

Tovarăşa balerină…

Vă mai amintiţi cînd eram cu toţii „tovarăşi”? Vă amintiţi cum suna?

Tovarăşe elev,
tovarăşu soldat,
tovarăşe capitan,
tovarăşa profesoară,

Ce oximoronică exprimare! O ciudăţenie!
Tovărăşia, camaraderia, presupunea egalitatea, eliminarea elitei, dar vă amintiţi cu ce slugărnicie erau pronunţate chestii ca

tovarăşu preşedinte,
tovarăşu secretar general

Unde era egalitatea? Dispariţia elitelor?

Cel mai comic mi s-a părut aşa:
tovarăşu pictor,
tovarăşu sculptor,
tovarăşu scriitor,
tovarăşu ziarist,
tovarăşu scenarist,
tovarăşu solist
tovarăşa balerină.

Arta era tovărăşită,
cultura era tovărăşească.

Oamenii erau întovărăşiţi cu forţa.

Despre pluralism şi radicalism…

în data de 30 la Cluj…. vezi detalii AICI.

Tarkovsky ….

…despre tradiţie, experienţă, artă, cunoaştere, lume, om, spiritualitate. Tarkovsky este regizorul meu preferat. Poate că se luptă pentru locul I cu Akira Kurosawa.

Într-un interviu pe care l-am descoperit de curînd Tarkovsky vorbeşte despre tradiţie, acceptarea acesteia versus experienţa proprie.

Partea 1

Partea 2

Nu numai în artă, în film, merită să ne aşezăm în faţa acestei dileme.

Cred că şi în viaţa de fiecare zi, dar mai ales în viaţa de credinţă ar merita să ne întrebăm care sînt acele lucruri pe care trebuie să le învăţăm „first hand” şi care sînt acelea pentru care trebuie să dăm autoritate generaţiilor care ne-au precedat.

Oare cum s-ar putea învăţa rugăciunea cel mai bine?

Dacă veţi întreba un neoprotestant, ne va spune: la prima mînă, începi direct, dialog cu Dumnezeu?

Dacă veţi întreba un teolog din cadrul uneia dintre bisericile tradiţionale: prin şcoala rugăciunii, prin cărţile de rugăciuni, prin primirea tezaurului de minunăţii ale vorbirilor cu Dumnezeu.

În următoarele săptămîni vom petrece cîteva zile gîndindu-ne la şcoala rugăciunii…

Pînă atunci… Tarkovsky.

„Bunavestire” şi „buna-îngerire”

Cineva m-a întrebat dacă baptiştii ţin Bunavestire? De ce nu se fac slujbe etc?

Ba da, ţin. În biserica noastră se ţine slujba de dimineaţă, de la 10, şi slujba de seară, de la 18.00.

Fecioara a fost „evanghelizată” de înger. I s-a dat buna-veste (nu asta este eu-anggelizw) iar îngerul a „bine-îngerit”.

Buna vestirea este arhetip al oricărei evanghelizări, cum să nu o celebrăm?

Ce cred baptiştii despre Fecioara?

„A lua averea” şi „Ganoderma”

Aloe vera!!! Se pare că isteria a trecut, dar i-a luat locul o alta: Gano. Atunci cînd a fost în vogă am poreclit-o „a lua averea”. Acum a venit Ganoderma. Mîine va fi altceva.

Lumea este dornică să găsească neapărat panaceul universal şi dacă asta îi e dorinţa, să îi fie împlinită.

Da, ştiu: „Degeaba sînteţi sceptic …. eu cunosc pe cineva… etc.”

Da, ştiu, fiecare cunoaşte pe cineva (fără nume, fără faţă)  care a luat şi s-a simţit mai bine şi dacă nu s-a simţit mai bine a fost numai pentru că produsul respectiv a „scanat” corpul şi a identificat exact unde a fost buba, a scos-o imediat la iveală şi pacientul a … murit. Acum, dacă mai rezişti şi dacă mai ai bani, trebuie să mai iei încă vreo patruzeci de pliculeţe sau căni de „produs” (ce limbaj, ca la droguri… „produsul” sau ca la filmul acela „produsul verde”) ca să te faci bine.

Dacă ai murit înseamnă că n-ai avut credinţă! Mai mare catastrofa este că, dacă lecturezi materialele venite cu Ganoderma rămîi cu multe semne de întrebare cu ochii pe un limbaj care aduce a filozofie budistă, tratamentul presupunînd o anumită dispoziţie mentală.

Toate ca toate, poate că cineva se face bine pînă la urmă, mare este puterea autosugestiei, dar cel mai mult îmi dă de gîndit sistemul de promovare şi vînzare.

Care este sistemul?

Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

„Opriţi camera” „Bunicul meu…militar”

„Stoooop! Nu aşa! Opriţi totul, mi s-a terminat filmul… Aşteptaţi puţin să reluăm. Nu… tu ăla, mai dramatic, braţul mai sus, nu ridica aşa de sus mîna. Nu vă uitaţi la mine… Uitaţi-vă la el. O grimasă… ….. Aşa…. Acum e bine! Hei, jidanule, privirea la mine. Aşa, acum e bine! Trage!”

Acestea sînt cuvintele unui fotoreporter care făcea fotografiile unei execuţii. Faza este povestită de Ravi Zaccharias, este un citat din mărturiile unui jurnalist de război.

Plutonu de execuţie este pregătit. Armele sînt încărcate. Condamnaţii îşi aşteaptă sfîrşitul şi …. dintr-o dată, după „Ochiţi!”, chiar înaintea comenzii „Foc!” se aude strigătul disperat al cameramanului.

S-a întîmplat ceva radical, istoric. Autoritatea comenzii plutonului trece în mîinile reprezentantului media, care trebuie să ducă imaginile către publicul privitor.

Aşa ceva nu s-a întîmplat…

Este fotografiat, sînt dovezi, dar …. nu s-a întîmplat. Cei care mă ştiu mai de departe mă ştiu ca un tip lipsit de zîmbet spre tristeţe, destul de sceptic spre pesimism şi prea ironic, uneori spre cinism.

De vreo cîţiva ani mă tratez de aceste boli, mai ales cu primăvară. Mă tratez cu privirile copiilor, cu cititul Bibliei, cu flori, cu alte cărţi, cu scris, cu jurnal, mai exorcizez cîteva porniri spre cinism cu blogul.

Am început să cred în oameni după o vreme. Am început să mă uit după „fondul lor bun”, după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, după bunătatea-rămăşiţă în adîncul sufletului.

Imaginile pe care mi le-a trimis ieri prietenul meu, imagini ale unui loc atît de familiar m-au aruncat din nou peste gînduri. Omul este adînc corupt şi cu totul depravat. Augustin şi reformatorii au avut dreptate. N-avem scăpare decît prin „naştere din nou”, printr-o totală, ontologică intervenţie.

Natura umană nu poate fi cosmetizată, bucălată şi pusă pe bigudiuri, nici un make-up nu poate ascunde urîţenia omului. Şi Plaut are dreptate: Homo homini lupus est.

Am privit fotografia aceasta şi aşa ceva nu se poate întîmpla.

Negarea holocaustului

Am mai spus-o. Românii sînt al doilea neam din istorie, probabil, în topul celor care au omorît evrei.

Ieşenilor trebuie să le fie ruşine pînă vor recunoaşte public şi îşi vor cere iertare pentru Pogromul care a rămas în istorie ca Pogromul de la Iaşi.

Concurs fără premii pentru ieşeni: Recunoaşteţi strada?

Prietenul meu, Sderbach, îmi spune: „Omule, cum să nu negi Holocaustul, eu neg holocaustul pentru că aşa ceva nu se poate, însăşi dovada vizibilă este dovada ca nu se poate aşa ceva!

Nu se poate! Aşa ceva nu există! Văd, dar nu există! Omul este mai bun de-atît!”

Prietenul meu este pe jumătate evreu!

Despre duşmani, vrăjmaşi, Vrăjmaş şi iubirea (in)finită

Tabloul lui Memling… ultima săptămînă.

Despre Isus şi duşmanii Săi cu referire la Evanghelia după Matei, în data de 19 martie la ora 19.00 în Cluj, în Mărăşti.

Cine au fost duşmanii lui Isus?

Cum s-a raportat Isus la vrăjmaşi, la Vrăjmaşul?

Atitudini, dialoguri, personaje…

Se pare că iubirea vrăjmaşilor nu presupune neapărat şi părtăşia cu aceştia.

Iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă şi respect.

Isus nu şi-a iubit şi nu-şi va iubi toţi vrăjmaşii.

Isus nu îl mai iubeşte pe vrăjmaşul.

Iubirea este limitată de ultima decizie pe care o poate lua cineva.

Iubirea Lui este din veşnicii, dar nu este infinită. Din pricina sfinţeniei Lui, într-o „bună zi” iubirea Lui va sfîrşi în judecată şi pedeapsă veşnică.

Iubirea Sa stăruie asupra noastră atît timp cît sîntem în „plasa” relaţiei cu El, atît timp cît ne mai poate atinge. Odată ieşiţi din proximitatea Lui eficace…. iubirea Lui încetează şi se transformă în Vrăjmăşie.

Diferenţe…

Un prieten mi-a scris zilele trecute frămîntat de diferenţe:

Diferenţa dintre superficialitate şi substanţă,

Diferenţa dintre ziarist şi scriitor,

Diferenţa dintre chibiţ şi comentator,

Diferenţa dintre tribună şi tribun…

……………………………………………….

1. La prima nu-i greu, nu poţi să identifici substanţa dacă eşti superficial, nu poţi fi superificial dacă ai substanţă şi tot aşa mai departe… E uşor. Deci am trecut superficial peste diferenţa dintre superficialitate şi substanţă 🙂

2. Relaţia dintre ziarist şi scriitor? Hm, care-i genul proxim?

Doamne, nu muta muntele…(Psalmul 16)

În Evanghelie este un pasaj fascinant, o posibilă situaţie în care un credincios s-ar ruga lui Dumnezeu să schimbe geografia, să arunce un munte în mare. Pînă acum nimeni n-a întîmplat-o, nimeni n-a păţit-o, după ştiinţa mea.

Matei 21:21 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare” se va face.

Am ascultat zilele trecute un „spiritual” care m-a pus pe gînduri.

Este o rugăciune. Eu „mi-am tradus-o” ( 🙂 ) cam aşa:

„Doamne, nu vreau nimic senzaţional

şi nu vreau întîmplări de prima pagină a ziarelor,

vreau doar să văd ceva din partea Ta cu ochii credinţei

şi vreau puterea Ta.

Doamne, nu vreau extraordinarul

şi nici cutremurul şi nici tsunami-ul

produs de muntele aruncat de Tine ca o pietricică,

Ştiu că poţi.

Vreau numai vizita Mărimii Tale în micul şi normalul meu cotidian,

Doamne, nu-mi schimba preajma,

dar schimbă-mă faţă de cei apropiaţi.

Doamne, nu vreau lucrarea Ta în afară, în geografie, munţi, văi şi mare,

dar nu obosi să lucrezi înlăuntrul meu.
Atunci cînd sînt atacat de neprieteni,

nu cumva să Îi atingi cu vreun rău,

Fă-i numai prietenii Tăi, atît mi-ar ajunge.

M-ar răzbuna îm-bunarea lor.

Nu-i îndepărta de mine, dar apropie-i de Tine!

Nu-mi lua din faţă blocurile de piatră în care mă împiedic,

ajută-mă numai să le fac scări către Tine.

Doamne, chiar dacă îmi pare muntele înalt,

nu vreau să cunosc calea cea ocolită,

voi fi mai aproape de Tine, dacă urc,

de aceea

Doamne, nu muta muntele din faţa mea,

dă-mi numai, dă-mi putere să-l urc!”

NOW LORD DON’T MOVE MY MOUNTAIN

Villa-Lobos-ul lui Babii

Heitor Villa-Lobos este compozitorul meu preferat pentru chitară clasică. Are tot ce vrei, acorduri năstruşnice, glissando-uri dulci, ritm, linie melodică imprevizibilă, mîna lucrează pe tot griff-ul chităriii, solicitată la maxim, viteză, dar cel mai mult îi trebuie „feeling” cuiva care încearcă să interpreteze Villa-Lobos.

Prin anii 86-87 mergeam zilnic într-o clădire care mirosea puternic a mucegai şi a podea putredă. Acolo, într-o încăpere cu geamuri largi, generoase, era un pian, patru chitări şi Babii.

Mihai Babii mi-a fost profesor de chitară clasică. Avea nişte mîini imense. Ochelari cu dioptrii imense. Era un fel de Segovia, după mîini şi tehnică şi ochelari, dar uscăţiv, cu păr lung spre perciuni şi spate. Avea o voce aspră, gîjîită şi nu rareori o ridica spre noi:

„Nuuu…. aşa, băiete, e cîntec de dragoste, ce nu te-ai îndrăgostit pînă acu… noooooo, ascunde degetu, ascunde degetu după grif, nu vreau să văd cartoful ăla răsărind de-acolo, poziţia, spatele drept…” dar niciodată nu făceam „interpretare” înainte de tehnică.

La unul dintre valsurile venezuelene de Lauro venisem foarte vesel că îmi iese cu „simţire”… m-a pus la metronom, fără crîcnire, şi la descifrat partitura din nou. Era pentru una dintre ediţiile concursului de chitară clasică de la Sinaia

Iată ce am păţit cu bucata mea preferată, Preludiul nr. 1 de Villa-Lobos.

M-am apucat cu entuziasm după ce am auzit-o cîntată de colegii mai mari (pe atunci nu era youtube şi internetul era numai pentru bazele militare americane 🙂 ). Am descifrat-o, mi-a ieşit tehnica şi am ajuns la interpretare.

Buun. M-am aşezat în faţa lui Babii cu emoţie şi am început cu glissando-ul iniţial din si spre mi pe coarda la.

„Stoooop!”…Nuuu! Trebuie să aluneci ca şi cum te-ai da într-un scrînciob, ca şi cum s-ar trînti o fereastră, ca şi cum ai fi un copil pe tobogan, ca o frunză care se desprinde şi face o primă mişcare de pendulare… hai, din nou.. ”

Din nou!

Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.

Comunicat: De ce am refuzat premiul Thymos?

Dat fiind faptul că azi am fost sunat de Cargus pentru înmînarea premiului Thymos, astăzi dau această declaraţie pregătită de mai multă vreme: am refuzat Premiul Thymos.

Precizez că ideea acestui refuz mi-a stăruit în minte încă de la data anunţării acestor premii. Setul de „evenimente” din ultima vreme nu mi-a influenţat dramatic decizia, dar m-a ajutat să rămîn ferm astăzi.

Dacă este necesar voi detalia cauzele acestui refuz, însă consider că este instructiv, dincolo de orice polemică trecută sau posibilă, să enunţ pe scurt o parte dintre aceste motive.

Consider că este util să le supun analizei, pentru că discuţia pe tematica implicată de un asemenea proces trece dincolo de tribulaţiile prezentului.

Mărturisesc că am fost ezitant, martori îmi sînt cîţiva prieteni, în a accepta sau nu aceste premii doar din cauza interpretării greşite a gestului meu tocmai în contextul deosebit de delicat al reacţiilor împotriva mea din ultima vreme.

Între timp au apărut noi „evenimente” care nu mai favorizează deloc o înţelegere obiectivă a respingerii mele. Risc totuşi să îmi exprim punctul de vedere.

Iată motivaţiile mele:

Vă mai amintiţi de Dan?

Vă mai amintiţi de „Cum poţi să furi zîmbetul unui PR?”.

Dan a fost operat. Ne-am rugat cu toţii pentru el. Aici n-a mai contat confesiunea.

Şi iată:

„Multumesc Doamne ca mi-ai calauzit pasii si ca m-ai salvat!

Multumesc ca i-ai tinut de mana pe profesori in timpul operatiei si ca nu i-ai lasat sa tremure.

Multumesc pentru dragostea TA!”

Dane, continuăm să ne rugăm pentru tine! Măcar atît putem face. Curaj!

Awakenings – The Joy of life

Vă mai amintiţi Awakenings?

Un film pe care nu îl poţi vedea din cauza apei sărate din ochi.

Eu am învăţat lecţia bucuriei de la un verişor (da, verişor, nu văr, verişor, aşa este corect pentru el), Cristi. Ne-am jucat mult împreună.

Cristi are sindromul Down, dar este atît de bucuros, atît de plin de afecţiune şi grijă.

Astăzi, cu Iuliana, verişoara mea, ne-am amintit împreună de Cristi.

„Îţi aminteşti? Cristi, Cristi cel care era tot timpul vesel… ”

Nu ne-am amintit de Cristi „cel bolnav” nici de Cristi „cel handicapat”, ci de Cristi cel Vesel a lu tanti Justina

Revăzînd aceste scene mi-am adus aminte de Cristi! Să vedeţi cînd se va trezi Cristi…

De ce oare lacrimile sînt sărate?

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cam asta-i! În rest…. vă recomand cu toată căldura acest film realizat „după o întîmplare adevărată”, o poveste greu de digerat, dar care poate fi pentru unii un „turning point” în felul în care gîndim detaliile vieţii.

Citatul zilei

Matei 5:43 Auzit-aţi că s-a zis: Să iubeşti pre vecinul tău, şi să urăşti pre vrăjmaşul tău.

44 Iar eu zic vouă:

Iubiţi pre vrăjmaşii voştri,

binecuvîntaţi pre cei ce vă blesteamă pre voi,

bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi,

şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără, şi vă gonesc pre voi.

45 Ca să fiţi fii Tatălui vostru celui din Ceruri;

că pre soarele său, îl răsare preste cei răi, şi preste cei buni;

şi plouă preste cei drepţi, şi preste cei nedrepţi.

46 Că de iubiţi pre cei ce vă iubesc pre voi, ce plată veţi avea?

Au nu şi vameşii aceeaşi fac?

47 Şi de veţi îmbrăţişa cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce mai mult faceţi?

Au nu şi vameşii fac aşa?

48 Fiţi dar voi desăvârşit,

precum şi Tatăl vostru cel din Ceruri, desăvârşit este.

Traducerea NT 1857

De ce am revenit?

M-am întors acasă, între „românaşii mei dragi”, după ce am hălăduit 40 de zile prin pustii şi pe coclaurii wordpress, aşa cum am spus.

Mi-am luat o perioadă de post de topuri şi bine am făcut. M-am ascuns prima dată la limba portugheză, apoi am stat şi pe la latină, la limba engleză am stat cel mai mult, m-am plimbat şi pe la germani, am încercat şi japonezi pînă mi s-a pierdut urma.

Mare relaxare! A meritat exerciţiul! Am scris de plăcere şi fără gîndul la faptul că fiecare wordpresăr român îmi vede postările cînd intră în dashboard în fiecare dimineaţă.

Mi-am redus şi postările de la două pe zi la una pe zi, tot ca o formă de post. Prea mare plăcerea de scrie. Înfrînarea este ultima roadă a Duhului. Abia mi-am găsit butonul roşu de oprire, era la spate şi nu ajungeam cu mîna.

Acum m-am întors, sper eu, decontaminat de pohtele urcării şi tentaţiile popularităţii.

Ce s-a întîmplat în această perioadă de 40 de zile?

Mi s-au liniştit apele. Am pierdut cititori, comentatori (unora le salut ideea de a mă părăsi) dar a rămas un public tăcut şi discret, dar perseverent.

În rest… să avem sănătate şi să ne fie tutuor spre bine aşteptarea Paştelui.

Îmi pare foarte rău pentru iritarea pe care o produc iar unora prin cocoţarea în dashboardul vostru. Se pare că asta a produs unora o nouă „alergie de primăvară”. Nu-i cu voia mea!

Cam asta e: mi-era dor de limba română, nu de toţi românii, dar de limba română, da…

De ce să „Numeri” şi să „Cronici”?

De ce există pasaje „plictisitoare” în Biblie? Păi cred că este o explicaţie: ca să ne în-răbdăm noi, de aia.

Zilele trecute spuneam într-un comentariu că n-ar trebui să ne apucăm să ne citim blogurile să comentăm pînă nu vom fi făcut ceva care ţine de disciplina spirituală lăuntrică şi de abstinenţa pe care ar trebui să o cultivăm mai ales acum în post.

Să nu scriem mai mult cuvîntul omului decît vom fi citit din Cuvîntul lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că pot scrie pe zi cîteva mii de cuvinte. Atunci trei sau patru capitole din Biblie nu este mult de citit în fiecare dimineaţă.

M-am simţit incomod cînd cineva mi-a spus: „Eh, pastore, chiar înainte de a citi biblia mă apuc să citesc pe blog… „.

„Rău, i-am spus, de ce vrei să afli bîrfele şi răutăţile oamenilor înainte de a afla despre bunătatea lui Dumnezeu?”

Cînd Rotundu, care se pretinde într-un continuu dărdălaş cu pătrăţosii (deşi m-a ameninţat că nu mă mai salută pe stradă şi că mă va primi cu dispreţ pe blogul său, dar astea sînt detalii… de aceea tot mă mir cum arată ăia „taclale”) … deci Rotundu a aflat acest lucru şi a afişat trei capitole din Biblie, dar nu de oriunde. Aşa ca să ne-nvăţăm minte! 🙂

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Mi-am amintit de o întîmplare dintr-o familie cu 8 copii.

Lăuta, Stravinsky şi Julian Bream

Iată o scenă care merită văzută

Lăuta este unul dintre cele mai fascinante instrumente.

Stravisky a spus cîteva lucruri despre lăută şi cînd Julian Bream, unul dintre cei mai cunoscuţi şi recunoscuţi chitarişti ai secolului al XX-lea le-a auzit, a ţinut să îi cînte măcar o dată la acest instrument pe care aş vrea să îl ţin măcar o dată în viaţă de gît.

Iată cum Julian Bream îi cîntă lui Stravinsky la Lăută.