Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.
Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.
La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.
Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.
Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.
La patratosu 