Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi …. mister – Cărbunii Eulaliei 5

Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.

Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.

La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.

Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.

Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.

Dacă cineva care intră în unul dintre sanctuarele noastre (oare mai poate fi numit aşa?) şi confundă ce facem noi acolo cu ceea ce s-ar întîmpla în cadrul unui concert mediocru de muzică (de cele mai multe ori de proastă calitate şi cu o sonorizare îndoielnică) contemporană sau cu conferinţă susţinută de vreun tip simpatic pus pe glume, atunci ne-am ratat vocaţia.

De cele mai multe ori bisericile noastre, care îşi construiesc programele în aşa fel încît oamenii obişnuiţi cu programele cultural-artistice şi „de brigadă” sau cu Vacanţa Mare, Doru Octavian Dumitru sau Surprize surprize să se simtă bine, ratează tocmai esenţa chemării de a fi se înălţa deasupra ofertei la îndemînă.

Taina, misterul, înfiorarea, cutremurarea, ritualul pentru care era necesară iniţierea prin catehizare au dispărut în favoarea unei accesibilităţi şi disponibilităţi care i-au răpit bisericii farmecul şi frumuseţea. Biserica tinde să nu mai aibă secretele ei şi Sfînta Sfintelor.

Dar oare este biblic şi necesar?

Dacă ne uităm cu atenţie la scrierile Apostolului vedem că vorbeşte despre taine şi mister şi desrpe un anumit fel de manifestare al comunităţii creştine care ar putea aduna împrejurul nostru oameni „neştiutori şi proşti”[2], care cred că cunosc ceea ce nu cunosc şi smintesc şi pe alţii.

Chemarea bisericii este să se manifeste în aşa fel încît să fie un spectacol frumos şi tainic, de neînţeles pentru lume, iar făcînd binele să provoace admiraţie, amuţire, uimire şi tăcerea plină de complexe.

Din cauza pierderii contrastului, misterului şi tainicului, Biserica nu mai oferă acea înfiorare şi spaimă sfîntă, reverenţă şi sentimentul de inadecvare a omului firesc cu sfinţenia. Timiditatea este alungată de un mediu în care omul de lume se simte mult prea repede şi mult prea abrupt, mult prea bine, prea comod, prea repede integrat şi mult prea „acasă”.

Este de înţeles acum de ce majoritatea celor care se convertesc spre biseicile tradiţionale liturgice în Occident vin din biserici „relevante” în sensul cel mai prost al cuvîntului? Este de înţeles de ce îi adunăm doar pentru o vreme pe oameni care caută o experienţă religioasă după care îi pierdem spre religiile orientale cu mare succes pe piaţa de religii de o vreme încoace? Este de înţeles de ce clientela bisericilor relevante este formată în primul rînd din copiii din celelalte biserici evanghelice, crescuţi în medii mult prea înguste pentru gusturile lor, dar care caută doar un mediu în care să aibe un pic de baterie şi să vină îmbrăcaţi în aşa fel încît să nu fie condamnaţi?

Biserica trebuie să îşi recupereze tainicul, misterul, liturgicul pentru a crea contrastul şi pentru a-şi recîştiga distinctivitatea faţă de orice alt mediu în care taina nu-şi are locul. Biserica ar trebuie să îşi refuze prea generoasa accesibilitate şi disponibilitatea cu mireasmă de uşurătate. Biserica trebuie să-şi recupereze aciditatea, tăişul şi sărătura pentru a realiza incomoditatea şi sentimentul de inadecvare a celui care caută prezenţa lui Cristos în comunitatea Duhului, Biserica trebuie să capete din nou altitudinea de care a fost speriat poporul atunci cînd Moise a început să urce pe munte cu Dumnezeu. Biserica ar trebui să fie muntele pe care urcă Moise, Biserica ar trebui să fie jertfă sărată[3] pentru altar, Biserica ar trebui să fie lumină de neatins pentru pruncii spirituali, sus, în sfeştnic, nu prea la îndemînă, Biserica ar trebui să fie aşa de sus pe dealul urcuşului spiritual încît orice neatrenat să gîfîie plătind preţul urcuşului, atît de tare, încît cerul gurii pruncilor să se încreţească la gustarea bucatelor grase şi miezoase, din belşug condimentate, pe care le oferă.

Atunci vom redescoperi necesitatea călăuzirii, sprijinirii, a putării poverilor, adică a mentorului spiritual şi a uceniciei. Un mediu în care totul este pe înţeles, o sare care este prea jos şi o lumină pusă pe sub pat oferă o atractivitate de scurtă durată pentru orice căutător, dar, la fel ca în cazul unei fete uşuratice, fiică a Sionului care, în loc să fie cetate neatacabilă, este ca o covergă între castraveţi[4], iar „prietenii” o părăsesc foarte repede pentru a căuta fata misterioasă, inaccesibila, cea de cucerit ca o cetate, pecetluită ca mireasa din Cîntarea Cîntărilor[5]. Dacă Biserica nu va oferi răspunsul la această căutare a oamenilor, la această foame adînc pusă în noi de Dumnezeu, atunci cine îl va oferi? Cine?

Dacă tot este să apelăm la „firea” oamenilor pentru a-i atrage spre biserică, oare de ce nu am apela, ca buni pescari de oameni, chiar la momeala „fructului oprit”? În Cîntarea Cîntărilor tensiunea dragostei şi atractivitatea celor doi miri unul faţă de celălalt este garantată tocmia prin acest joc de-a v-aţi ascunselea. Mirele aleargă, călătoreşte, caută, mireasa umblă prin cetate, călătoreşte prin vii, fiecare dintre miri are drum greu de făcut spre celălalt. În Cîntarea Cîntărilor se călătoreşte mult, se vorbeşte mult, se ocoleşte mult, de aceea este o cîntare frumoasă, pentru că este „pe ocolite” şi pentru că uşa este închisă şi clanţa bine asigurată. Uşile închise din cîntarea cîntărilor şi odăile care garantează despărţirea între înăuntru şi afară, acelea măresc dorinţa mirelui şi tînjirea miresei.

Să tînjească oamenii după Biserică tocmai pentru că este diferită, să o dorească tocmai pentru că este greu accesibilă, să plătească preţul urcuşului, preţul aşteptării celei de dincolo de uşi, să fie curioşi precum copiii asupra tainelor părinţilor şi să iscodească cu întrebări pentru răspunsuri ascunse în mister.

---

[1] Apocalipsa 22:5 Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.[2] 1 Petru 2:15[3] Marcu 9:49 Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare.

[4] Isaia 1:8 Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca o covercă într-un câmp de castraveţi, ca o cetate împresurată.

[5] Cîntarea Cântărilor 4:12 Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită.

Avertizare: acest text nu este finisat din punctul de vedere al expresiei şi formei. Vă mulţumesc pentru îngăduinţă, dar aştept sugestiile dvs. pentru îndreptare.