Agresiune, alungare, separare – Cărbunii Eulaliei 6

Agresiunea şi alungarea

Toate aceste trei imagini sînt agresive. Noi spunem că lumea ne agresează, ne păgînizează, dar dacă ne uităm bine la ce vrea să ne comunice Domnul, toate aceste trei imagini presupun agresivitatea prin sacrificiu. Sarea alungă sîngele pentru că se dizolvă, sacrificîndu-se, dar alungă. Lumina alungă întunericul, consumînd uleiul, dar îl alungă prin prezenţă. Cetatea pe un munte poate fi cucerită, dar este acolo pentru război, pentru descurajarea atacatorilor.

Sarea se trece, uleiul se arde, soldaţii din cetate mor, dar aceasta este soluţia pentru sînge, întuneric şi război. Sarea alungă sîngele, lumina alungă întunericul şi cetatea alungă duşmanii.

Biserica trebuie să se sacrifice. Nu va trece neobservată. Trebuie să îşi recapete vizibilitatea, paradoxal, prin ascundere, prin recăpătarea misterului. Nu va fi uitată şi necăutată. Biserica trebuie să devină agresivă.

Din păcate, mai ales în ultima jumătatea de secol, vocea Bisericii a devenit tot mai timidă şi braţele ei către lume tot mai slabe. Întinde mîna pentru strîngeri oficiale după semnări de protocoale şi prea puţin pentru ajutorare în sacrificiu sau pentru a ridica steagul împotrivirii.

Evenimente politice, legi, chestiuni publice la care Biserica ar fi trebuit să glăsuiască s-au defilat fără a fi împiedicate de nici un strigăt de împotrivire. Biserica creştină nu şi-a abandonat numai rolul de profet, ci şi acela de împotrivitor faţă de păcat, de potrivnic al răului.

Biserica va deveni din nou relevantă în sensul etimologic al cuvîntului, adică va fi din nou auzibilă şi vizibilă, greu de ocolit şi greu de ignorat, dacă va ataca, renunţînd la exilul de dincolo de zidurile catedralelor.

Relevanţa se împlineşte în contextul sfinţeniei înţeleasă ca separare

Am văzut deja: sarea este din pămînt, dar are putere tocmai pentru că este separată de ţărînă, dacă se amestecă cu nisipul, atunci nu mai este bună decît de un amestec complet, strivirea sub tălpi.

Opoziţia sare – pămînt arată sursa sării, dar şi destinaţia în cazul ratării, reîntoarcerea la pămînt. La fel şi în cazul luminii, ratarea este şi ea prezentă în text: obrocul. Sarea trebuie ţinută departe de pămînt. Lumina departe de obroc, cetatea departe de vale.

Ideea de relevanţă cu sensul de înălţare a sării pe masă, a luminii în fosfor[1], a cetăţii pe munte trimite, de asemenea, la separare „faţă de … „ este consecventă ideii de separare prezentă în toate cele trei imagini, prin mişcarea pe verticală … jos – sus.

Aceasta este separarea care traversează ca un fir roşu toată Scriptura.

Puterea bisericii stă în diferenţă, nu în asemănare, la fel ca în cazul poporului evreu, separat de neamurile dimprejur. Tocmai pentru că sîntem altfel vom fi prigoniţi, tocmai pentru că facem lucrurile diferit, tocmai pentru că veţi fi tăiaţi împrejur, însemnaţi în carne, îmbrăcaţi altfel, cu o altă zi de închinare, cu un altfel de preoţie, cu un altfel de cort, culori diferite, simboluri diferite, insemne diferite, structură de autoritate diferită, răsturnată cu totul faţă de lume, tocmai aceste lucruri creează …. relevanţa, evidenţa şi, în consecinţă reacţia.

Dar, diferenţierea ca scop în sine nu este nimic. Distinctivitatea este marcă a unui lucru mult mai profund: alegerea făcută de Dumnezeu în dreptul poporului Israel, punerea de-o parte pentru El. Diferenţa şi separarea nu sînt un scop în sine, ci consecinţe naturale ale unui legămînt transformator cu Dumnezeu. Diferenţierea faţă de culturile din proximitate şi separarea faţă de ethos-ul neamurilor sînt consecinţe ale unei relaţii.

Idolatria veterotestamentară, atît de urîtă de Domnul, nu a însemnat atît îndepărtarea de Dumnezeu, cît mixtura, amestecul cu obiceiurile popoarelor dimprejur, care au dus la modificarea imagii despre Dumnezeu, dar despre Acelaşi Dumnezeu. Idolatria este un proces de resemnificare.

Nu este schimbarea semnificatului, numai a semnificantului. Nu este o schimbare de esenţă şi conţinut (ACESTA este Dumnezeul care ne-a scos din ţara Egiptului)[2], este o schimbare pur formală (ACELUI Dumnezeu i se dă o FORMĂ). Şi atunci de ce se supără aşa de tare Dumnezeu?

Oare pe El nu-l interesează esenţa închinării noastre, este chiar aşa de interesat de forme? Israel nu dorea să îşi schimbe Dumnezeul cînd cu viţelul de aur, dorea numai să îi găsească chip. L-a găsit: după chipul pe care l-ar fi dat Egiptenii. Nu doreau negocierea esenţialului (atît de invocat de adepţii relevanţei ca adaptare), ci schimbarea unei forme…de fapt căpătarea unei forme, pentru că Dumnezeul lor era Duh.

Una dintre tensiunile care apare foarte des în discuţiile despre relevanţă este tocmai relaţia dintre formă şi conţinut, esenţial şi neesenţial.

Dacă ne uităm în Scripturile Vechiului Testament vedem că Dumnezeu s-a luptat foarte mult cu separarea poporului iudeu la nivelul formelor şi, aparent putem judeca noi, la nivelul „neesenţialului”. Se spune că diavolul stă în detalii. Această expresie are nevoie de o corecţie: Lui Dumnezeu îi plac detaliile.

Altfel de ce i-ar fi comandat lui Moise atît de amănunţit şi atît de mult repetat, de o redundanţă enervantă, felul în care să îşi îmbrace preoţii, felul în care, în amănunt, să se facă cortul, instrumentele? Detalii, detalii, detalii. Neesenţial şi formal.

De ce? Pentru că toate aceste detalii neesenţiale au creat o cultură a separării, un ethos distinctiv, un rit diferenţiat, care trimitea spre cele esenţiale: relaţia cu un Dumnezeu unic, diferit de al celorlalte popoare şi cu totul transcendent, separat de această lume.

Acesta este şi Dumnezeul Bisericii. Unic, separat, transcedent, diferit. Oare aceasta n-ar trebuie să se reflecte în liturghiile noastre. Slujbele noastre ar trebui să fie diferite şi de manifestările cultural-artistice de orice fel, dar şi faţă de slujbele de un ritualism formal excesiv pe care le putem vedea împrejurul nostru, urmare a ghettoizării. Biserica este chemată să vorbească despre Dumnezeul Ei, fără să-L „chipuiască” precum evreii cu viţelul, dar să-L reprezinte spunînd în comun: A TA este Împărăţia şi Puterea şi Slava în Veci, Amin!

Felul în care arată slujbele noastre comunică despre un Dumnezeu micşorat la nivelul unui şef de şedinţă, în loc să le transmitem oamenilor că au de-a face cu Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor, un Dumnezeu despovărat de puterile sale cutremurătoare, transformat într-un jucăuş saltimbanc, menit să ne distreze şi să ne distragă din faţa întrebărilor supărătoare cum ar fi moartea, boala şi păcatul, un Dumnezeu dezbrăcat de mantia Slavei Lui şi îmbrăcat la blugi şi bussiness casual, în cel mai bun caz, dacă nu cumva într-o cămaşă hawaiană cool.

Unde este atunci Împărăţia şi Puterea şi Slava din finalul rugăciunii Domneşti care se spune în fiecare Liturghie? Ah, nu optez pentru un Dumnezeu îmbrăcat în straie încărcate şi înceţoşat de fumul candelei…ci pentru Acela care în cotidian, care are grijă şi de pîinea cea de toate zilele.

Nu aleg un Dumnezeu îmbogăţit cu lanţişoare de aur şi cu haine grele şi fistichii, ci pentru Acela care pentru noi şi pentru a noastră mîntuire S-a Întrupat şi a avut o singură cămasă, cu o singură cusătură. Isus, elevatul!

---

[1] Purtătorul de lumină, suportul pentru torţă.[2] Exod 32:4 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” 5 Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui şi a strigat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”6 A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace.Avertizare şi rugăminte: acest text are încă greşeli, de expresie şi conţinut. Fiţi generoşi şi aspri!