Heitor Villa-Lobos este compozitorul meu preferat pentru chitară clasică. Are tot ce vrei, acorduri năstruşnice, glissando-uri dulci, ritm, linie melodică imprevizibilă, mîna lucrează pe tot griff-ul chităriii, solicitată la maxim, viteză, dar cel mai mult îi trebuie „feeling” cuiva care încearcă să interpreteze Villa-Lobos.
Prin anii 86-87 mergeam zilnic într-o clădire care mirosea puternic a mucegai şi a podea putredă. Acolo, într-o încăpere cu geamuri largi, generoase, era un pian, patru chitări şi Babii.
Mihai Babii mi-a fost profesor de chitară clasică. Avea nişte mîini imense. Ochelari cu dioptrii imense. Era un fel de Segovia, după mîini şi tehnică şi ochelari, dar uscăţiv, cu păr lung spre perciuni şi spate. Avea o voce aspră, gîjîită şi nu rareori o ridica spre noi:
„Nuuu…. aşa, băiete, e cîntec de dragoste, ce nu te-ai îndrăgostit pînă acu… noooooo, ascunde degetu, ascunde degetu după grif, nu vreau să văd cartoful ăla răsărind de-acolo, poziţia, spatele drept…” dar niciodată nu făceam „interpretare” înainte de tehnică.
La unul dintre valsurile venezuelene de Lauro venisem foarte vesel că îmi iese cu „simţire”… m-a pus la metronom, fără crîcnire, şi la descifrat partitura din nou. Era pentru una dintre ediţiile concursului de chitară clasică de la Sinaia
Iată ce am păţit cu bucata mea preferată, Preludiul nr. 1 de Villa-Lobos.
M-am apucat cu entuziasm după ce am auzit-o cîntată de colegii mai mari (pe atunci nu era youtube şi internetul era numai pentru bazele militare americane 🙂 ). Am descifrat-o, mi-a ieşit tehnica şi am ajuns la interpretare.
Buun. M-am aşezat în faţa lui Babii cu emoţie şi am început cu glissando-ul iniţial din si spre mi pe coarda la.
„Stoooop!”…Nuuu! Trebuie să aluneci ca şi cum te-ai da într-un scrînciob, ca şi cum s-ar trînti o fereastră, ca şi cum ai fi un copil pe tobogan, ca o frunză care se desprinde şi face o primă mişcare de pendulare… hai, din nou.. ”
Din nou!
La patratosu 