Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

3. Dacă este să vorbim de o criză de identitate în comunitatea evanghelică românească atunci acestă criză ar trebui analizată din lăuntrul Bisericii, dinspre Biserică spre lume. Criza de identitate, reală, vizibilă, cu încercări de rezolvare eşuate tocmai pentru că s-a apelat la fapte şi înfăptuiri şi nu la teologhisire, poate fi rezolvată doar apelînd la discutarea cauzelor care au generat-o. Cauza crizei de identitate a bisericilor evanghelice din România şi nu numai stă în faptul că eclesiologia românească a apelat la categorii de judecată şi analiză străine ontologiei Bisericii. Ceea ce au uitat eclesiologii români, calificaţi sau nu, amatori sau de ocazie, este că relaţia dintre Cap şi Trup, Mire şi Mireasă este constitutivă ontologic Bisericii şi nu relaţia dintre Lume şi Biserică, relaţie după care au modelat comportamentul eclesial al ultimilor 15 ani. Pentru re-semnificarea Bisericii şi restaurarea eclesiologiei noastre ar trebui să facem trei paşi şi în această ordine: contemplarea, autoreflecţia şi abia mai apoi dialogul.

4. În cadrul discuţiilor teoretice referitoare la Biserică şi statutul Acesteia se observă o criză de limbaj teologic, ori se ştie că teologia este o ştiinţă a vorbirii despre Dumnezeu şi Comunitatea Duhului, în acest caz. Dacă nu este cazul inventării unor noi termeni tehnici din dicţionarul nostru teologic, poate că este cazul să ne gîndim la redefiniri şi restaurări ale unor termeni compromişi prin proasta uzanţă. Am identificat cel puţin un termen folosit prost cu implicaţii devastatoare în aplicarea eclesiologiei noastre: relevanţa. Deşi nici măcar dicţionarele laice nu dau dreptate utilizării criticate, termenul s-a impus în mediile evanghelice din România încă dinainte de 1989 cu semnificaţia de „adaptare la cultura înconjurătoare”, ajustare, aclimatizare, acomodare, secularizare, profanare. Analiza conotaţiei actuale a termenului s-a făcut în cadrul tensiunii dintre sacru şi profan, tensiune pe care am identificat-o în întregul context al Scripturilor vetero şi noutestamentare. Am apelat la această paranteză şi instrument suplimentar din cauza unei crize subsecvente crizei identitare, confuzia între sacru şi profan în cadrul comunităţilor noastre şi pierderea simţului celebrării cu abolirea spaţiului şi timpului liturgic. Re-crearea unei graniţe între sacru şi profan ar putea reda „tentaţia Bisericii” unei generaţii din ce în ce mai secularizate. Biserica ar putea deveni din nou ademenitoare tocmai prin „urcuşul” către ea şi prin „misterul” ei.

5. Pentru rezolvarea acestei probleme se impune o redefinire a termenului relevanţă: etimologic vorbind înseamnă a ieşi în evidenţă, a se ridica iarăşi, a elibera de o povară. Toate trei sensurile ar trebui re-aplicate termenului. Biserica ar trebui să se ridice iarăşi faţă de lume, pentru a ieşi în evidenţă, recăpătîndu-şi glasul profetic, dacă s-ar elibera de poverile unei prea lungi aventuri pe coridoarele profanului. În lucrarea de faţă s-a încercat o restaurare a sensului pentru termenul relevanţă cu suport din partea unui pasaj din predica de pe Munte, Matei 5:13-16, aflat în contextul „Fericirilor”, cu referire specială la cele trei metafore invocate de Mîntuitorul: Lumina, Sarea şi Cetatea. Din analiza celor trei metafore s-a putut deduce că putem judeca relevanţa şi dintr-o altă perspectivă şi anume să o înţelegem ca ieşire în evidenţă, înălţare, distinctivitate. La o „a doua vedere” asupra celor trei metafore putem deduce cîteva trăsături care decurg din felul în care sînt descrise imaginile referitoare la grupul ucenicilor, avertizaţi asupra consecinţelor pe care le poate avea statutul de „diferit” (prigonire, batjocoră, urmărire). Textul implică o mişcare sus-jos pe care sugerează dimensiunea recuperării şi soluţia, sarea trebuie ridicată pe masă, lumina de sub pat şi obroc, cetatea pe munte. Aceasta idee este consecventă şi cu denotaţia originală a termenului relevanţă.

6. Am considerat că cele trei metafore biblice din predica de pe munte: sarea, lumina, cetatea au destul potenţial teoretic pentru a ne ajuta să ne repoziţionăm faţă de lume. Studiind cu atenţie cele trei metafore se poate deduce că în constructul ideatic rezultat sînt sugerate sacrificiul şi consumarea, evidenţierea şi vizibilitatea, separarea şi agresiunea. Relevanţa autentică înţeleasă drept distinctivitate poate fi obţinută doar prin sacrificiu şi consumare din partea Bisericii. Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi mister. Relevanţa poate fi înţeleasă şi drept consecinţă a unui anumit tip de agresiune faţă de cultura dimprejur, Biserica avînd o vocaţie imperială, şi ca alungare. De asemenea, se poate trage concluzia că adevărata relevanţă nu se poate împlini decît în contextul sfinţeniei, în sens veterotestamentar, ca separare. Biserica devine relevantă nu atunci cînd încearcă negocierea cu lumea în care trăieşte şi cultura în care a fost plasată, ci dimpotrivă prin crearea unei alternative în opoziţie făţişă şi profetică faţă de cultura înconjurătoare, prin crearea unui ethos complet diferit şi o ethică aparent inaplicabilă prin standardele ei ameţitor de înalte şi înfiorător de înguste.

7. Modul în care Dumnezeu se defineşte pe Sine şi modul în care l-am „primit” pe Isus trebuie să ne ofere o legătură cu felul în care ne înţelegem pe noi înşine ca popor al Lui şi ca Trup al Capului, ca Mireasă a Mirelui. Dumnezeu este Sfînt şi cu totul transcendent, Isus este înălţat (elevat) şi proslăvit[2]. Separarea Bisericii de cultura care îi asigură preajma, dar rămînerea „întru”, în-Trupîndu-Se prin aducerea lui Cristos-Capul Lumii ar trebui să creeze o tensiune pendulară care să treacă dincolo de acomodarea Bisericii în Lume, dar să nu ducă spre izolarea ghettoizantă. Paradigma o asigură Cristos, prin felul în care a venit în lume, dar nu S-a în-lumit, S-a întrupat numai. Un asemenea model ne-ar putea garanta începutul unui discurs eclesiologic care să ducă spre creionarea unor soluţii pentru Biserica elevată deasupra lumii, dar relevantă pentru lume. Soluţia pentru identificarea corectă faţă de Sine, faţă de lume nu poate veni din sondaje şi statistici, nu din ascultarea democratică a maselor, nici din stabilirea „nevoilor” tinerei generaţii sau a lumii în care trăim. Soluţia la criza tot mai acută în care a intrat şi pe care o continuă Biserica nu-şi poate avea rădăcinile decît în reformarea discursului teologic, un discurs teologic bine închegat teoretic, dar responsabil deopotrivă faţă de parohii. În această cultură, vreme, timp şi spaţiu în care trăim, în acest fel de lume, oamenii au nevoie de o biserică frumoasă. Relevanţa presupune mecanismul frumuseţii – diferenţa faţă de mediu creează una dintre condiţiile frumuseţii (macul în grîu). Frumuseţea Bisericii însă stă tocmai în Capul ei, Acest O face diferită, elevată şi relevată faţă de orice altă instituţie de pe pămînt, iar „frumuseţea Bisericii va salva lumea”[3].

---

[1] Periegeza este un termen tehnic referitor la o procedură de apropiere de Sfintele Scripturi, procedeu pe care l-am detaliat în alte studii din punct de vedere teoretic. Periegeza nu exclude exegeza clasică, o implică, dar modalitatea de abordare a textului presupune mai mult decît tehnicismul metodei, stimularea imaginaţiei, naraţiunii, „aproximarea” (în sensul de apropiere treptată) subiectului prin iteraţii succesive şi chiar meditaţia şi dispoziţia „mistică” (în sensul de dipoziţie a aştepta în vederea primirii unei interpretări, aşteptare prelungităîn post şi rugăciune ) în faţa texturii.[2] Proslăvirea în Evanghelia lui Ioan are dublă semnificaţie, înălţarea în slavă, dar şi înălţarea ca Jertfă.

Ioan 7:39 Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit. Ioan 12:16 Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El. Ioan 12:23 Drept răspuns, Isus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Ioan 13:31 După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Ioan 13:32 Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El însuşi, şi-L va proslăvi îndată.

[3] Dostoevsky a spus „frumuseţea va salva lumea…”

Va urma…. propuneri şi posibile capete de soluţii..