Winston Churchill a fost invitat la o universitate din Canada pentru a susţine o conferinţă. Pentru că se ştia că îi place să bea whisky i s-a oferit un pahar. Pentru a nu se simţi singur, deşi era înainte de ora prînzului, au fost serviţi şi ceilalţi invitaţi. Episcopul local, în momentul în care s-a apropiat chelnerul cu paharul, a sărit cît era de înalt şi a spus astfel ca să fie auzit: „mai bine curvesc decît să beau whisky.”
În următorul moment, Churchill, cunoscut pentru simţul umorului, manifestat atît de spontan s-a îndreptat spre o tînără din asistenţă şi i-a spus: „hai cu mine, n-am ştiut că ni se oferă şi această opţiune”.
Os Guiness, în cartea sa, Prophetic Untimeliness[1], relatează această întîmplare însoţită de următorul comentariu:
Prea adesea în ultima generaţie afirmaţiile publice ale liderilor creştini seamănă cu afirmaţia episcopului, serioasă şi bine intenţionată, dar dezastruos de comică, penibilă şi fără efect. Scepticii ar putea spune: „Cine vorbeşte pentru Dumnezeu?”, iar credincioşii s-ar putea întreba, cu acelaşi simţămînt: „Cine vorbeşte pentru noi?”[2].
Acelaşi autor se întreabă: „oare cum am ajuns, noi creştinii atît de irelevanţi cînd încercăm din greu să fim atît de relevanţi?”[3]
……………………………………………………………………………
Isus spune: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi şi se păstrează amândouă.”[4].
Evanghelia este vinul cel nou. Care este acel burduf vechi? Formele învechite ale bisericii, tradiţiile care trebuie aruncate sau burduful pe care contextul cultural ni-l oferă? Petec nou la haină veche sau petec vechi la haină nouă? Acest răspuns al lui Cristos vine după întrebarea ucenicilor lui Ioan, sinceri şi dornici să Îl slujească mai bine pe Dumnezeu, nu din confruntarea cu fariseii care transformaseră religia într-un instrument de slujire a sinelui.
Mai înainte de asta Isus spune: am venit să vindec nu pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi.
La patratosu 