Acum vreo trei săptămâni, pe o seară cu frig şi zloată, o prietenă m-a scos din casă la un film, Habemus papam. Din trailerul consultat la repezeală pe net părea o comedie, ambientată la Vatican pe tema alegerii unui Papă – fictiv – în timpurile noastre. Aveam deci ocazia să văd cum se desfăşoară un conclav (numele vine de la latinescul cum clavis, căci pe toată durata alegerii Papei – şi pentru a grăbi timpul acesteia – cardinalii sunt închişi sub cheie, în Capela Sixtină). „În plus, pe o vreme ca asta – mi-am zis eu – un pic de amuzament în peisaj mediteraneean n-are ce să-mi strice.” Şi m-am dus.
Primele cadre, superbe dar şi derutante (filmul începe cu o înmormântare, a defunctului Papă), par să sugereze că, de fapt, vom vedea o tragi-comedie, ori poate ceva în genul filmelor cu Fernandel în rolul lui don Camillo, dar cu o tentă filozofică mai puternică. De altfel, impunerea unui stil derutant, greu de încadrat, reprezintă o trăsătură recunoscută a regizorului Nanni Moretti (care este aici şi autorul scenariului şi interpretul unuia dintre rolurile principale).
La patratosu 