h1

„Non habemus papam”

Martie 5, 2012

Acum vreo trei săptămâni, pe o seară cu frig şi zloată, o prietenă m-a scos din casă la un film, Habemus papam. Din trailerul consultat la repezeală pe net părea o comedie, ambientată la Vatican pe tema alegerii unui Papă – fictiv – în timpurile noastre. Aveam deci ocazia să văd cum se desfăşoară un conclav (numele vine de la latinescul cum clavis, căci pe toată durata alegerii Papei – şi pentru a grăbi timpul acesteia – cardinalii sunt închişi sub cheie, în Capela Sixtină). „În plus, pe o vreme ca asta – mi-am zis eu – un pic de amuzament în peisaj mediteraneean n-are ce să-mi strice.” Şi m-am dus.
Primele cadre, superbe dar şi derutante (filmul începe cu o înmormântare, a defunctului Papă), par să sugereze că, de fapt, vom vedea o tragi-comedie, ori poate ceva în genul filmelor cu Fernandel în rolul lui don Camillo, dar cu o tentă filozofică mai puternică. De altfel, impunerea unui stil derutant, greu de încadrat, reprezintă o trăsătură recunoscută a regizorului Nanni Moretti (care este aici şi autorul scenariului şi interpretul unuia dintre rolurile principale).

Aşa că, de la început şi până la sfârşit, eu – ca şi majoritatea celor din sală – am încercat să ne lămurim ce este de fapt cu acest film care oscila între diverse registre, cea mai apropiată analogie părând să fie aceea cu textele lui Italo Calvino care pornesc de la elemente reale şi alunecă apoi într-un fantastic subtil şi greu de definit.
Întreaga acţiune se desfăşoară vivace, cu răsturnări de situaţie, într-o interpretare foarte bună care ţine permanent sala în suspense. Pe acest fond, finalul vine ca o lovitură de secure ce taie crud toate aşteptările pe care regizorul le înfiripase în inimile spectatorilor: Papa demisionează, la numai câteva zile după ce a fost ales.

Citeşte mai departe şi comentează AICI

%d blogeri au apreciat asta: