Archive for the ‘comentarii’ Category

h1

Epilog: despre bine, rău, mai bine şi mai rău… 03

mai 18, 2008

Este ultima duminica de blogger 🙂 . Întotdeauna duminica m-am abţinut de la blogging. Bine am făcut, dar în fiecare duminică obişnuies să stau să evaluez, aşa cum fac asupra tuturor lucrurilor: ce a fost bine, ce a fost rău în săptămîna care a trecut? Ce ar fi fost mai bine, ce ar fi fost cel mai rău? Ce este foarte bine, ce este foarte foarte rău?

Mi-a venit în minte un articol-epilog, care se potriveşte foarte bine ca epilog şi la acest blog. Eu cred că o posibilă cheie de interpretare a cărţii Eclesiast este „bine şi rău, mai bine şi mai rău, cel mai bine şi cel mai rău”. Nu ştiu cît este de convingător, dar mie mi-a plăcut 🙂 .

Read the rest of this entry ?

h1

Lui Dumnezeu îi plac tupeiştii….07

mai 14, 2008

Dacă nu credeţi asta, citiţi cartea lui Iov.

Uite ce cred eu despre asta.

wrestlingwithgod-sursa-faith-and-different-resources-org.jpg

După ce citeşti Iov, nu poţi să nu rămîi netulburat, atîtea tensiuni, atîtea întrebări, atîtea neclarităţi. Oare nu este aşa viaţa însăşi?

Cine poate răspunde la întrebarea DE CE? Acesta este una dintre temele din cartea Iov. De ce Domnul dă suferinţă unora şi pe alţii îi lasă cu coapsele pline de osînză?

Care este nebunia prietenilor lui Iov? Dau răspunsuri proaste la întrebarea De ce? Nu cred! Problema lor este una care se leagă direct de Dumnezeu!

Read the rest of this entry ?

h1

Isus, Adevărul absolut sau relativ?… 10

mai 11, 2008

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta! 🙂

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea „absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă „dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Read the rest of this entry ?

h1

Amatoriceşte despre „fundaţia postmodernă”… 11

mai 10, 2008

Nu, nu m-am senilizat :). Ştiu că am mai povestit istoria lui RAvi, dar mi se pare important să reluăm tema din următoarele puncte de vedere:

1. nu cred că-i cazul să ne batem joc de postmodernism, cum îmi spunea un prieten. Aş întreba: cine face asta şi de ce? Pînă la urmă blogul este un produs postmodern, da?

2. este important, cred eu, să înţelegem ce oferă şi ce ne răpeşte postmodernismul.

3. cred că este important de sesizat paradoxul inconsecvenţei. Postmodernul nu pretinde consecvenţa, dar mintea noastră, aşa cum a fost creată dînsa, o solicită co obrăznicie. Cum facem pace?

Iată istorioara:

Read the rest of this entry ?

h1

„Aveţi credinţă în Mine…Calea, Adevărul şi Viaţa” … 17

mai 4, 2008

Avertizare: Post lung şi încîlcit. 🙂

îmi cer scuze pentru caracterul dezlînat al acestor rînduri. Nu reprezintă altceva decît o schiţă de predică. Aş fi împărţit-o în 10 mini eseuri, dar nu mai am timp…

Am postat-o pentru că a fost solicitată de cîţiva prieteni.

Umplutura? Diseară la Iris

Introducere – din nou la fundamente

Ce este cultura?
Ce este religia?
Ce este adevărul?

Creştinism versus Creştini? Ismele? „În-creştinătatea”

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală – să nu vi se tulbure inima

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii
Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Creştinism sau Cristos?
Creştin sau Creştinism?

Calea
Adevărul
Viaţa

La capătul Căii, dincolo de Adevăr, dincolo de Viaţă?
Religia creştină o religie care te învaţă cum să mori

Isus – Chivotul

Toiagul – Calea
Vasul cu mană – Viaţa
Tablele Legii – Adevărul

De ce nu a crezut Toma? Probabil pentru că nu avea întrebarea potrivită pentru a primi răspunsul potrivit…

Ioan 14:1 Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi.
2 În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă, voi să merg să gătesc vouă loc.
3 Şi de voi merge să gătesc vouă loc, iarăşi voi veni; şi vă voi lua pre voi la mine, ca unde sunt eu, şi voi să fiţi.
4 Şi unde eu merg ştiţi, şi calea ştiţi.
5 Zis-a Toma lui: Doamne, nu ştim unde mergi; şi cum putem să ştim calea?
6 Zis-a Iisus lui: Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.
7 De m-aţi fi cunoscut pre mine, şi pre Tatăl meu aţi fi cunoscut; şi de acum îl cunoaşteţi pre el, şi l-aţi văzut pre el.
8 Zis-a Filip lui: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă.
9 Zis-a Iisus lui: Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: Arată nouă pre Tatăl?

Ce este comun culturii şi religiei? Ambele sînt rezultat al întrebărilor. Întrebările necesare (Eliade)

Cultură? Religie? Care este diferenţa dintre ele?

Read the rest of this entry ?

h1

N-am văzut credincioşi proşti…19

mai 2, 2008

Niciodată. Am văzut „talibani”, fanatici, sclifosiţi, moftangii, dar n-am văzut credincioşi proşti. Credinţa nu este un dar „de la natură”, nu este o chestie care „îţi vine” natural.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, (1 Cor. 13) toate trei se comportă la fel. Fiecare dintre ele ţin de voinţă, determinare, disciplină şi muuuultă…. minte! Oamenii cu-minţi pot iubi, spera şi crede. În această ordine.

Dacă nu iubeşti, faci doar sex, dacă nu nădăjduieşti, disperi şi singura alternativă a disperatului este înşelarea simţurilor prin orice fel de stupefiant dar… dacă nu crezi, crezi. Orice om crede. Nu exsită fiinţă umană care să nu creadă.

Read the rest of this entry ?

h1

Isus va fi fost „blogger” … 21

aprilie 30, 2008

De asta şi Evanghelia este scrisă ca un „blog”. Isus şi-a petrecut foarte interesant timpul. În aparenţă pierdea timp cu carul, dădea senzaţia că ar fi avut vreme grămadă la dispoziţie, deşi avea de mîntuit o lume întreagă în cam trei ani şi jumătate.

Scandalos, absolut scandalos.

De unde o fi avut atîta timp să stea de vorbă cu toţi rataţii? cu toate ratatele, cu toţi damnaţii, cu toate păcătoasele?

De unde o fi avut atîta timp de simpozioanele alea (în sens etimologic, sym-posion, a băut împreună cu ei…). A mîncat şi a băut cu ei şi a stat pînă tîrziu la nimic altceva… decît … discuţii. Discuţii, discuţii, discuţii, discuţii.

Mai multe discuţii decît minuni, mai multe discuţii decît vindecări, mai multe discuţii decît predici. Viaţa lui Isus a fost mustindă de dialoguri. Le-a dat o temă de gîndire ucenicilor. Pilda spusă de Semănător, Pilda SEmănătorului (atenţie la genitiv! 🙂 ) şi … n-au priceput nimic, s-au lungit la comentarii… şi tot n-au priceput, pentru a aştepta dezlegarea Lui.

Isus a trăit o viaţă care în aparenţă n-are nici un sens. Repet, în aparenţă, şi cu ghilimelele de rigoare, adică analizată după canoanele „ordinii” noastre haotice.

Ceea ce la Dumnezeu este kosmos la noi este haos, şi atunci cînd noi considerăm totul haotic, aceea este ordinea lui desăvîrşită.

Nepotrivitul este momentul exact pentru El, adică „la vreme”. Pierderea noastră de timp este vreme răscumpărată pentru El.

Read the rest of this entry ?

h1

Isus „loser-ul”?

aprilie 29, 2008

Mi s-a dat exerciţiu impus. Cineva mi-a propus o temă foarte interesantă pentru un interviu: A fost Isus Cristos un loser?

Da, într-un fel, Isus este un „ratat”. N-a lăsat mai nimic în urmă. N-a vorbit decît o singură limbă din cîte se pare. N-a scris nici o carte, n-a lăsat în urmă nici o instituţie, n-a lansat nici un „produs”, n-a rămas nici o clădire în urma lui, nu l-a interesat înţelepciunea grecilor, la modă în vreme, n-a cîştigat conducerea politică din mîna romanilor, n-a făcut nici o revoluţie, n-a avut recunoaştere academică din partea rabinilor vremii, a avut ghinuionul să se nască în locul nepotrivit, a trăit cu porecle pline de dispreţ, a murit ca un damnat.

Ce-a făcut Isus pe pămînt? Mai nimic semnificativ din punctul de vedere al contemporanilor Săi.

Read the rest of this entry ?

h1

Augustin despre „competenţi”

aprilie 18, 2008

Discuţiile despre locul Proconsului lîngă Josh mi-au adus aminte de o întîlnire providenţială cu unul dintre cei mai calzi profesori pe care i-am întîlnit, prof. Alan Kreider de la Universitatea din Oxford.

Un suflet de o curăţie rară, o minte strălucită, un istoric respectabil, un credincios de-o pioşenie greu de găsit pe acele meleaguri. Era menonit. După o discuţie cu dînsul, în 1999, m-am retras în camera de la Regent Park şi am scris acest articolaş. E multă speculaţie, dar are notiţe de subsol, ca să pară academic 🙂

Am pus locaţia şi dedicaţia ca să îmi aduc aminte circumstanţele scrierii, că oricum „m-am dat mare” că fusei la Oxford 🙂 De ce numai alţii?

Iată acum îi fac o „dedicăţie” şi lui Aurelian, vajnic războinic netalibanic pentru cauza relevanţei. 🙂 Sper să devenim prieteni şi să ne înţelegem mai bine motivaţiile unul altuia. Aurelian, primeşte cu toată dragostea şi sinceritatea, că la Os Guiness n-am ajuns încă.. E împrumutată şi e scuuumpăăăă … rău!

După seria de argumente şi după susţinerea foarte „ştiinţifică” şi de o parte şi de alta, iată un duş rece, prea rece, cred eu.

Read the rest of this entry ?

h1

Ghi(d)(n)ionul leneşului

aprilie 14, 2008

Am primit în urmă cu ceva timp cartea Ghidul Leneşului.  Hmm! Zilele astea m-am gîndit la lene şi leneş, m-am uitat prin micul tratat şi nu m-a convins. Ghinionul Leneşului. 🙂

Lenevia nu presupune neapărat statul degeaba, imobilismul coclit, trîndăveala puturoasă.

Lenevia, cel mai adesea, se petrece în activitate, dar activitate fără rost, fără punct focal. Leneşul aleargă fără ţinţă, petrece timpul fără plan, lucrează fără proiect. Roboteşte!

……………………………………………………………………………………….

Leneşul ratează „partea cea bună”. Marta, într-un sens, era harnică, dar în acest sens, era leneşă. Maria „stătea degeaba”, dar numai în aparenţă. Viaţa Martei era fără ţintire, slujea, dar acrită de slujirea ei, fără să-i vadă finalitatea, fără să-i simtă bucuria. Maria stă la picioarele lui Isus, ca o leneşă, dar timpul ei este bine petrecut şi cu mare folos pus la lucru.

MArta este împărţită cu multă, prea multă slujire…ehe…. o întreagă chestie cu felul în care s-a tradus verbul perispaomai, distrasă, satago, satagere…

Luk 10:40 ἡ δὲ Μάρθα περιεσπᾶτο περὶ πολλὴν διακονίαν· ἐπιστᾶσα δὲ εἶπε· Κύριε, οὐ μέλει σοι ὅτι ἡ ἀδελφή μου μόνην με κατέλιπε διακονεῖν; εἰπὲ οὖν αὐτῇ ἵνα μοι συναντιλάβηται

Marta este „leneşă” la stat cu folos, la meditaţie, contemplare, lucrul minţii, schimbarea inimii.

Marta schimbă casa, curăţeşte blidele, dar îşi murdăreşte inima cu gelozie, invidie, scîrbă, pîră şi ocări.

Maria este într-o stare de perplexitate aparentă, dar inima ei este bine măturată de aluatul cel vechi.

……………………………………………………………………………………….

Leneşul mai mult aleargă pentru că este inconsecvent, se plictiseşte repede, este indisciplinat, nu „se ţine”….şi se plînge tot timpul de prea multă treabă. Asta-i! Leneşul face treabă, dar nu lucrează!

Are activitate, dar nu iese nimic din mîinile lui. Este genul „cut and paste”…. Se apucă, dar se lasă repede, alege scurtăturile, încearcă să ardă etapele.

Uite cum ar trebui să fie construit cubul Rubik pentru leneşi 🙂

Aşa ar fi bine: să întoarcă mîinile, dar ţinta să fie uşor de atins. Problema leneşului nu este munca, munceşte, ci sudoarea. Nu poate suporta blestemul adamic. Leneşul vrea pîine, dar fără chin.

Read the rest of this entry ?

h1

Noile metode ….

aprilie 9, 2008

La fiecare conferinţă aud alte metode “noi” de creştere a bisericii, de stimulare, de hormoni noi pentru Trupul… etc.

Noroc că umblu şi pe acolo cu emetiralul la mine.

Toate aceste noi metode durează cît a durat şi cu Aloe Vera cu GAnoderma şi alte chestii din astea. Apare ceva nou. Fiecare scriitoraş de broşurele descoperă ceva nou, care ar putea ajuta toate bisericile din toată lumea, ceva care a mers în Chicago sau Los Angeles (prin mutarea membrilor dintr-o biserică în alta) trebuie să meargă şi în Sudan şi în China.

Autorul vine, ne dă “produsul”, îţi vinde cărţile (40 de zile nu ştiu ce, legămîntul, chestii, fii lider pe unde eşti… imaginaţi-vi-l pe Gică de la pompe, să fie lider unde este…) şi pleacă. Apoi fiecare pastor localnic, mîncat de nelinişti, fără a fi gata să plătească preţul sacrificiului pentru turmă şi fără a fi gata să vestească o Evanghelie a sacrificiului, încearcă să implementeze noua găselniţă şi după aia intră în depresie, cu tot cu turmă.

Read the rest of this entry ?

h1

Whisky sau …. Vin….

aprilie 2, 2008

Winston Churchill a fost invitat la o universitate din Canada pentru a susţine o conferinţă. Pentru că se ştia că îi place să bea whisky i s-a oferit un pahar. Pentru a nu se simţi singur, deşi era înainte de ora prînzului, au fost serviţi şi ceilalţi invitaţi. Episcopul local, în momentul în care s-a apropiat chelnerul cu paharul, a sărit cît era de înalt şi a spus astfel ca să fie auzit: „mai bine curvesc decît să beau whisky.”

În următorul moment, Churchill, cunoscut pentru simţul umorului, manifestat atît de spontan s-a îndreptat spre o tînără din asistenţă şi i-a spus: „hai cu mine, n-am ştiut că ni se oferă şi această opţiune”.

Os Guiness, în cartea sa, Prophetic Untimeliness[1], relatează această întîmplare însoţită de următorul comentariu:

Prea adesea în ultima generaţie afirmaţiile publice ale liderilor creştini seamănă cu afirmaţia episcopului, serioasă şi bine intenţionată, dar dezastruos de comică, penibilă şi fără efect. Scepticii ar putea spune: „Cine vorbeşte pentru Dumnezeu?”, iar credincioşii s-ar putea întreba, cu acelaşi simţămînt: „Cine vorbeşte pentru noi?”[2].

Acelaşi autor se întreabă: „oare cum am ajuns, noi creştinii atît de irelevanţi cînd încercăm din greu să fim atît de relevanţi?”[3]

……………………………………………………………………………

Isus spune: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi şi se păstrează amândouă.”[4].

Evanghelia este vinul cel nou. Care este acel burduf vechi? Formele învechite ale bisericii, tradiţiile care trebuie aruncate sau burduful pe care contextul cultural ni-l oferă? Petec nou la haină veche sau petec vechi la haină nouă? Acest răspuns al lui Cristos vine după întrebarea ucenicilor lui Ioan, sinceri şi dornici să Îl slujească mai bine pe Dumnezeu, nu din confruntarea cu fariseii care transformaseră religia într-un instrument de slujire a sinelui.

Mai înainte de asta Isus spune: am venit să vindec nu pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi.

Read the rest of this entry ?

h1

„Femeia să se teamă de bărbat…”

martie 31, 2008

Aşa spune Apostolul Pavel, dar el era celibatar, nu? Ce-o fi voit să spună cu asta? Cum să se teamă femeia de bărbat?

Eph 5:33 πλὴν καὶ ὑμεῖς οἱ καθ᾿ ἕνα ἕκαστος τὴν ἑαυτοῦ γυναῖκα οὕτως ἀγαπάτω ὡς ἑαυτόν, ἡ δὲ γυνὴ ἵνα φοβῆται τὸν ἄνδρα.

De ziua soţiei mele am fost la o nuntă. Mi-a căzut la împărţeală să predic din textul din Efeseni 5:15-33.

M-am gîndit la ce se întîmplă cînd dragostea nu se maturizează, ci numai se învecheşte, îmbătrîneşte. Ce se va întîmpla acestui cuplu cînd vor avea 20 sau 30 de ani de căsnicie? Iată la ce mi-a fugit gîndul.

Textul din Efeseni este un pasaj care poate fi interpretat în contextul comunităţii creştine, în contextul relaţiilor, dar spre sfîrşitul capitolului 5,

Read the rest of this entry ?

h1

„Incompetentul” Petru

martie 30, 2008

Ucenicia presupune schimbarea competenţelor. Ai fost pescar de peşte, acum te fac pescar de om. Petru este în devenire. Ucenicia desfiinţează proverbul: cîinele bătrîn nu mai învaţă lucruri noi.

Petru se mişcă în Evanghelie între cele două competenţe ale sale, cea nou cîştigată, pentru oameni şi cea veche la care se întoarce cînd este în depresie, după moartea Domnului, la undiţele sale.

grecorepentant-peter.jpg

Din moment în moment iese de pe axa pescăriilor sale, de om şi peşte, peşte şi om şi încearcă a deveni umblător pe ape. Ratează.

Tragi-comică ratare.

Read the rest of this entry ?

h1

Tovarăşa balerină…

martie 28, 2008

Vă mai amintiţi cînd eram cu toţii „tovarăşi”? Vă amintiţi cum suna?

Tovarăşe elev,
tovarăşu soldat,
tovarăşe capitan,
tovarăşa profesoară,

Ce oximoronică exprimare! O ciudăţenie!
Tovărăşia, camaraderia, presupunea egalitatea, eliminarea elitei, dar vă amintiţi cu ce slugărnicie erau pronunţate chestii ca

tovarăşu preşedinte,
tovarăşu secretar general

Unde era egalitatea? Dispariţia elitelor?

2004-12-19-part6_photo.jpg

Cel mai comic mi s-a părut aşa:
tovarăşu pictor,
tovarăşu sculptor,
tovarăşu scriitor,
tovarăşu ziarist,
tovarăşu scenarist,
tovarăşu solist
tovarăşa balerină.

Arta era tovărăşită,
cultura era tovărăşească.

Oamenii erau întovărăşiţi cu forţa.

Read the rest of this entry ?

h1

Tarkovsky ….

martie 26, 2008

…despre tradiţie, experienţă, artă, cunoaştere, lume, om, spiritualitate. Tarkovsky este regizorul meu preferat. Poate că se luptă pentru locul I cu Akira Kurosawa.

Într-un interviu pe care l-am descoperit de curînd Tarkovsky vorbeşte despre tradiţie, acceptarea acesteia versus experienţa proprie.

Partea 1

Partea 2

Nu numai în artă, în film, merită să ne aşezăm în faţa acestei dileme.

Cred că şi în viaţa de fiecare zi, dar mai ales în viaţa de credinţă ar merita să ne întrebăm care sînt acele lucruri pe care trebuie să le învăţăm „first hand” şi care sînt acelea pentru care trebuie să dăm autoritate generaţiilor care ne-au precedat.

Oare cum s-ar putea învăţa rugăciunea cel mai bine?

Dacă veţi întreba un neoprotestant, ne va spune: la prima mînă, începi direct, dialog cu Dumnezeu?

Dacă veţi întreba un teolog din cadrul uneia dintre bisericile tradiţionale: prin şcoala rugăciunii, prin cărţile de rugăciuni, prin primirea tezaurului de minunăţii ale vorbirilor cu Dumnezeu.

În următoarele săptămîni vom petrece cîteva zile gîndindu-ne la şcoala rugăciunii…

Pînă atunci… Tarkovsky.

Read the rest of this entry ?

h1

„Bunavestire” şi „buna-îngerire”

martie 25, 2008

Cineva m-a întrebat dacă baptiştii ţin Bunavestire? De ce nu se fac slujbe etc?

Ba da, ţin. În biserica noastră se ţine slujba de dimineaţă, de la 10, şi slujba de seară, de la 18.00.

Fecioara a fost „evanghelizată” de înger. I s-a dat buna-veste (nu asta este eu-anggelizw) iar îngerul a „bine-îngerit”.

fraangelico2.jpg

Buna vestirea este arhetip al oricărei evanghelizări, cum să nu o celebrăm?

Ce cred baptiştii despre Fecioara?

Read the rest of this entry ?

h1

Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

martie 23, 2008

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

Read the rest of this entry ?

h1

Despre duşmani, vrăjmaşi, Vrăjmaş şi iubirea (in)finită

martie 18, 2008

memling_passie.jpg

Tabloul lui Memling… ultima săptămînă.

Despre Isus şi duşmanii Săi cu referire la Evanghelia după Matei, în data de 19 martie la ora 19.00 în Cluj, în Mărăşti.

Cine au fost duşmanii lui Isus?

Cum s-a raportat Isus la vrăjmaşi, la Vrăjmaşul?

Atitudini, dialoguri, personaje…

Se pare că iubirea vrăjmaşilor nu presupune neapărat şi părtăşia cu aceştia.

Iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă şi respect.

Isus nu şi-a iubit şi nu-şi va iubi toţi vrăjmaşii.

Isus nu îl mai iubeşte pe vrăjmaşul.

Iubirea este limitată de ultima decizie pe care o poate lua cineva.

Iubirea Lui este din veşnicii, dar nu este infinită. Din pricina sfinţeniei Lui, într-o „bună zi” iubirea Lui va sfîrşi în judecată şi pedeapsă veşnică.

Iubirea Sa stăruie asupra noastră atît timp cît sîntem în „plasa” relaţiei cu El, atît timp cît ne mai poate atinge. Odată ieşiţi din proximitatea Lui eficace…. iubirea Lui încetează şi se transformă în Vrăjmăşie.

Read the rest of this entry ?

h1

Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8

martie 14, 2008

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

italy-venice-carnevale.jpg

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.

Read the rest of this entry ?

h1

Nichita între cerc şi paralele

martie 6, 2008

Azi Neriah mi-a adus aminte de un fragment al lui Nichita cu pornire de la o lucrare pentru literatură.

„Adeseori am contemplat o minunată mirare, celebrul crochiu al lui Leonardo DaVinci, în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat de ce se încrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă am refuzat să îmi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc şi totuşi ce frumos stă cu braţele desfăcute acel om ideal înscris de DaVinci într-o roată. Cu patru mîini, sau mai precis cu sugestia a patru mîini, cele două dau sentimentul aripei. Măreţia zborului s-a mutat din spinare în braţe. N-aştepţi decît învîrtirea în jurul axei ca într-o relativă egalitate schiţele mînilor şi picioarelor să pornească pe drumul cel lung al roţii gîndite şi învăţate. Înaintarea roţii reprezintă un sens al ascensiunii umane. Dar dacă am refuza imaginea lui Leonardo DaVinci şi n-am mai înscrie omul într-o roată? Dacă am zice că omul nu este tocmai identic cu propriile sale părţi? Că jumătatea de sus a lui se aseamănă cu jumătatea lui de jos, semnificaţiile celor două părţi …. Ce-ar fi dacă am înscrie omul între două paralele?”

eurit100.jpg

Citatul este aproximativ … l-am refăcut în urma discuţiei. Voi căuta sursa şi citatul exact, dar recunoscător mă voi bucura, dacă cineva sare în ajutor.

Oare ce vrea să spună Nichita?

Read the rest of this entry ?

h1

Isus, „elevatul”, ca piatră de poticnire – Cărbunii Eulaliei 7

martie 5, 2008

Isus, elevatul, ca piatra de poticnire

Isus a exemplificat cel mai bin în viaţa lui ce înseamnă să fii relevant. El a fost elevat. Aici iar trebuie să îl invocăm pe Steinhardt. Isus a fost un boier, nobil, distins, solemn, rafinat, dar nu numai atît.

Isus a fost elevat şi elevant şi în sensul în care a ieşit tot timpul la iveală şi i-a scos pe alţii din anonimitate. Este elevant în sensul în care ne ridică din moarte la viaţă, că îl ridică pe unul ca Petru din deznădejde.

Isus a fost cel sacrificat şi cel care s-a consumat ca o jertfă pentru noi!

Isus, misteriosul, a făcut totul diferit, pentru a crea vizibilitatea în contrast.

Isus, vrăjmaşul vrăjmaşilor lui Dumnezeu, a pus mîna pe bici şi a alungat negustorii din Templu.

Dacă înţelegem relevanţa în contextul sacrificiului, consumării, contrastului, vizibilităţii, misterului, agresiunii şi alungării, iată-L pe Isus, Isus cel paradoxal.

Domnul alungat, dar care alungă la rîndu-I.

Sacrificatul Preot, consumat, dar Judecător.

Cel peste tot văzut şi peste tot prezent, dar ascunzîndu-Se retras în munte.

Ce-a spus a împlinit!

Acest Isus este cel înălţat, elevat, pe Cruce, o cruce peste care nu se poate trece.

Acest Isus, astfel şi biblic înţeles, în contextul Scrierilor Vechiului Testament, este relevant pentru oricare cultură, dar tocmai din pricina elevaţiei Sale.

N-am întîlnit om care să nu înţeleagă despre Isus şi despre Cruce, dacă îi explici cu Biblia în mîini, fără scălîmbăieli şi fără cool-isme.

N-am întîlnit om pentru care să nu fie „relevantă” istoria evangheică a lui Cristos.

Avem nevoie de aşa zisa relevanţă numai ca să le explicăm oamenilor lucrurile secundare Evangheliei, nu Evanghelia.

De asemenea, Isus este relevant, elevant, dar elevat şi într-un alt sens: este ca o ridicătură spre poticnirea tuturor.

Romani 9:33 după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”[1]

Isus este Scandalon. Piatra de care ne împiedicăm toţi, cea peste care nu putem trece. Este piatra peste care cădem sau care cade peste noi[2].

Dacă astfel este Capul, cum ar trebui să fie Trupul? Dacă astfel este Mirele, poate fi Mireasa altfel? Dacă discutăm despre relaţia cu lumea, cum am putea să facem acest lucru fără ne aşeza bine catargul relaţiei dintre noi şi Dumnezeu. Biserica greşeşte prin faptul că dă prea multă atenţie relaţiei dintre Ea şi lumea Ei fără anterioritatea unei teologii solide referitoare la relaţia dintre Ea şi Dumnezeul Ei.


[1] Romani 9:33 καθὼς γέγραπται· ἰδοὺ τίθημι ἐν Σιὼν λίθον προσκόμματος καὶ πέτραν σκανδάλου, καὶ πᾶς ὁ πιστεύων ἐπ᾿ αὐτῷ οὐ καταισχυνθήσεται.
[2] Luca 20:18 Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?”Avertizare: acest text este încă şchiop, are nevoie de sprijin, fiţi extrem de aspri şi foarte generoşi 🙂

Nu, nu este telenovelă, nu va avea atîtea episoade ca „tînăr şi neliniştit”… încă vreo trei şi gata…

h1

Agresiune, alungare, separare – Cărbunii Eulaliei 6

martie 3, 2008

Agresiunea şi alungarea

Toate aceste trei imagini sînt agresive. Noi spunem că lumea ne agresează, ne păgînizează, dar dacă ne uităm bine la ce vrea să ne comunice Domnul, toate aceste trei imagini presupun agresivitatea prin sacrificiu. Sarea alungă sîngele pentru că se dizolvă, sacrificîndu-se, dar alungă. Lumina alungă întunericul, consumînd uleiul, dar îl alungă prin prezenţă. Cetatea pe un munte poate fi cucerită, dar este acolo pentru război, pentru descurajarea atacatorilor.

Sarea se trece, uleiul se arde, soldaţii din cetate mor, dar aceasta este soluţia pentru sînge, întuneric şi război. Sarea alungă sîngele, lumina alungă întunericul şi cetatea alungă duşmanii.

Biserica trebuie să se sacrifice. Nu va trece neobservată. Trebuie să îşi recapete vizibilitatea, paradoxal, prin ascundere, prin recăpătarea misterului. Nu va fi uitată şi necăutată. Biserica trebuie să devină agresivă.

Din păcate, mai ales în ultima jumătatea de secol, vocea Bisericii a devenit tot mai timidă şi braţele ei către lume tot mai slabe. Întinde mîna pentru strîngeri oficiale după semnări de protocoale şi prea puţin pentru ajutorare în sacrificiu sau pentru a ridica steagul împotrivirii.

Evenimente politice, legi, chestiuni publice la care Biserica ar fi trebuit să glăsuiască s-au defilat fără a fi împiedicate de nici un strigăt de împotrivire. Biserica creştină nu şi-a abandonat numai rolul de profet, ci şi acela de împotrivitor faţă de păcat, de potrivnic al răului.

Biserica va deveni din nou relevantă în sensul etimologic al cuvîntului, adică va fi din nou auzibilă şi vizibilă, greu de ocolit şi greu de ignorat, dacă va ataca, renunţînd la exilul de dincolo de zidurile catedralelor.

Relevanţa se împlineşte în contextul sfinţeniei înţeleasă ca separare

Am văzut deja: sarea este din pămînt, dar are putere tocmai pentru că este separată de ţărînă, dacă se amestecă cu nisipul, atunci nu mai este bună decît de un amestec complet, strivirea sub tălpi.

Read the rest of this entry ?

h1

Massada

martie 3, 2008

În Massada se ascunde o poveste fascinantă despre rezistenţa zeloţilor evrei.

Filmul în care joacă Peter O’Toole în rolul lui Flavius Silva şi Peter Strauss în rolul lui Eleazar Ben Iair este povestea asediului Massadei de către armata romană.

Nu vă spun care este sfîrşitul… aşa cum probabil intuiţi iscusinţa inginerească romană a reuşit şi de această dată.

O lecţie de istorie foarte importantă: imperiul roman este distrus, Poporul Israel încă există…

Iată şi felul în care arată acum cetatea…

Probabil şi ceva de acest fel aveau oamenii care au ascultat predica de pe munte cînd Domnul Isus a spus… o cetate aşezată pe un munte… (termenul folosit acolo este polis, adică cetate locuită, oraş etc.)

h1

Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi …. mister – Cărbunii Eulaliei 5

martie 2, 2008

Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.

Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.

La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.

Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.

Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.

Read the rest of this entry ?

%d blogeri au apreciat: