Pentru examenul de fonetică engleză

Isus, Adevărul absolut sau relativ?… 10

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta! 🙂

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea „absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă „dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Augustin despre „competenţi”

Discuţiile despre locul Proconsului lîngă Josh mi-au adus aminte de o întîlnire providenţială cu unul dintre cei mai calzi profesori pe care i-am întîlnit, prof. Alan Kreider de la Universitatea din Oxford.

Un suflet de o curăţie rară, o minte strălucită, un istoric respectabil, un credincios de-o pioşenie greu de găsit pe acele meleaguri. Era menonit. După o discuţie cu dînsul, în 1999, m-am retras în camera de la Regent Park şi am scris acest articolaş. E multă speculaţie, dar are notiţe de subsol, ca să pară academic 🙂

Am pus locaţia şi dedicaţia ca să îmi aduc aminte circumstanţele scrierii, că oricum „m-am dat mare” că fusei la Oxford 🙂 De ce numai alţii?

Iată acum îi fac o „dedicăţie” şi lui Aurelian, vajnic războinic netalibanic pentru cauza relevanţei. 🙂 Sper să devenim prieteni şi să ne înţelegem mai bine motivaţiile unul altuia. Aurelian, primeşte cu toată dragostea şi sinceritatea, că la Os Guiness n-am ajuns încă.. E împrumutată şi e scuuumpăăăă … rău!

După seria de argumente şi după susţinerea foarte „ştiinţifică” şi de o parte şi de alta, iată un duş rece, prea rece, cred eu.

„Bunavestire” şi „buna-îngerire”

Cineva m-a întrebat dacă baptiştii ţin Bunavestire? De ce nu se fac slujbe etc?

Ba da, ţin. În biserica noastră se ţine slujba de dimineaţă, de la 10, şi slujba de seară, de la 18.00.

Fecioara a fost „evanghelizată” de înger. I s-a dat buna-veste (nu asta este eu-anggelizw) iar îngerul a „bine-îngerit”.

Buna vestirea este arhetip al oricărei evanghelizări, cum să nu o celebrăm?

Ce cred baptiştii despre Fecioara?

Amintire, reamintire, rememorare, aducere aminte…

S-a încheiat luna rece a deconspirării. Luna deconspirării a fost în ultima lună de iarnă. A fost foarte „rece” peste tot în această vreme…. Deconspirarea în sine este „rece”…Ce păcat că această lună a avut o zi în plus…

Bine că s-a dus. Odată cu această ultimă zi pe care am primit-o ca bonus din partea lui Dumnezeu, bonus pe care ni-l dă odată la patru ani, s-a dus şi iarna.

Cred că şi pentru mine se închide subiectul. Vine primăvara!
Cred că ce-a fost de spus… s-a spus. Nu mai este nimic de adăugat. De scăzut, da, dar de adăugat, nu cred!

Am retras vreo trei articole, le-am trecut pe privat numai de „inimă grea”. Am senzaţia că s-au spus mult, mult, mult prea multe cuvinte despre acest subiect. Spunem multe cuvinte cînd ne este greu să rămînem în tăcerea foarte zgomotoasă a conştiinţei, probabil.

Nu voi rezuma propunerea mea foarte simplă de soluţie, cred că se găseşte în Sfintele Scripturi. Nu ne trebuie prea multe comitete şi comisii în care să se îngrămădească unii şi alţii la posturi de conducere şi decontări de călătorie.

Recunoaştere, pocăinţă şi iertare. Asta-i!

Mă tem însă că fiecare în parte şi cu toţii am complicat prea mult lucrurile, atît de mult încît acum este foarte dificil de trecut prin acest proces atît de simplu.

În sfîrşit şi în concluzie, eu am spus tot ce am avut de spus. Stau şi mă gîndesc ce trebuie să retrag. Am stat şi m-am gîndit toată ziua azi, zi de post, zi lungă, mai lungă ca o zi de vară pînă-n seară, m-am gîndit la toate astea şi la multe altele.

Dumnezeu mi-a vorbit prin fraţi, prin surori la biserică şi cred că mi-a vorbit şi direct!

Simt nevoia să închid acest caiet şi să deschid altul cu pagină nouă.

Memoria, înţelegerea şi dragostea

Primul articol promis de Agora Christi a apărut. Este articolul scris de Adonis Vidu intitulat Biserica şi Memoria colaborării.

Sînt sigur că Adonis nu surprinde absolut deloc, oferindu-ne, aşa cum ne-a obişnuit şi în alte dăţi, un text foarte frumos scris, bine organizat, cu un croşet foarte fin în jurul unei cărţi a lui Miroslav Volf.

Sînt sigur că problematica este interesantă şi chestiunea bine pusă.

Mă tentează un comentariu „la paragraf”, dar vreau să încep cu un ocoliş. Deocamdată mă abţin, fac post adică, pentru că aş vrea să se mai limpezească atmosfera. Nu pot să mă spun că m-ar bucura vreun pic atacurile haiduceşti la adresa lui Adi.

Deocamdată încerc, în fumul de praf de puşcă ridicat să disting între argumente şi contraargumente, între dezbatere şi dezbătaie, între chestiuni nimerite şi altele „minerite”.

Spre deosebire de alţii care au „foste simpatii”, pentru mine Adi este o simpatie actuală, ca şi Daniel Farcaş.

Aşadar, ceea ce urmează nu-i legat neapărat de articolul lui Adi, este numai o meditaţie de seară pornită de la titlul pe care Adi îl dă.

Încerc să îmi pregătesc platforma teoretică, elucubrînd un pic… 🙂

Adică, cum s-ar spune, gîndesc cu voce tare, pornind de la titlul lui Adi şi scriu cu gîndul la Augustin.

Memoria şi dragostea

Prima întrebare care mi-a venit în minte, citind titlul lui Adi este următoarea: pot să îmi administrez memoria personală?

Greu, mai ales cînd trebuie să ne întoarcem la amintiri neplăcute. Este o relaţie afectivă cu amintirile. Ne amintim lucrurile dragi şi uităm lucrurile urîte şi de urît.

Dar memoria colectivă? Cum se poate aceasta domestici?

Volnic, mernic, trebnic şi ispravnic

Pe 21 ianurie mi-am adus aminte de Petru Creţia. Apoi mi-au trecut pe dinaintea ochilor alţi dascăli, unii trecuţi deja dintre noi.

Mi-am adus aminte şi de Iancu Fischer. Un adevărat boier.

I-am dedicat un articol cu ceva timp în urmă.

E bun de duminică, Sabat al nostru.

Azi e duminică, ziua afirmărilor, atunci să răscumpărăm negaţia.

Articolul este AICI.

„Apophthegmata Patrum” în copta sahidică

Vă mai aminţi Şcoala de vară?

Alin Suciu a avut o prezentare excelentă atunci.

Acum vine cu un material care este menit să vă stîrnească interesul pentru volumul cu toate contribuţiile, volum aflat în pregătire.

Pentru cine înţelege greacă latină şi coptă (nu-i cazul meu 🙂 ) iată introducerea lui Alin şi textele AICI.

În acelaşi document aveţi, spre final textul în româneşte, cu note de subsol etc.

Excelentă slujbă, Alin! Mulţumim!

Menţionez că am primit acordul special din partea autorului pentru acest gen de publicare.

Textul nu poate fi preluat şi publicat pe alte bloguri sau în alte spaţii fără acordul special al autorului.

Întregul text însoţit de aparatul critic va fi integrat în volumul care va însuma contribuţiile de la Şcoala de vară, ediţia 2007.

Eminescu… Eminescu…

Da, ştiu toată …. cel mai mare poet… poetul naţional… Grigore Vieru i-a spus „Sfîntul Eminescu”.

Totuşi, ce meserie a avut Eminescu? Am mai scris o dată despre meseria lui Eminescu. AICI.

Pe Radio Cultural, sîmbătă parcă, prof. Aslan discuta despre următoarea chestie: Este Eminescu poet sau filozof?

Are calificare de poet? Nu!

Are şcoală de filozof? Da!

Atunci înseamnă că e filozof, dacă a mers la şcoala de filozofi pe la Berlin.

A făcut el filozofie prin poezie sau a făcut poezie filozofică? Asta-i întrebarea?

Ţin să spun de la început că mă enervează eminescolatria.

Încercăm să îl facem pe Eminescu şi astronom şi fizician (vezi comentariile La Steaua… ), creator de sistem filozofic (vezi comentariile la Glossa).

Da, „Eminescu e mare, bre”… sună ca un comentariu de compartiment de tren, clasa a II-a, după ce au fost consumate ouăle cu ceapă şi salamul cu franzela din dotare…

Pruncul-Părinte… Deus pro nobis

Menoraua mă chinuie de vreo 20 de ani, iar textul profetic din Isaia mă obsedează de circa un an de zile. Mai bine astfel de obsesii decît altele, păcatele mele 🙂

Iată rodul acestei obsesii AICI.

Cum poate fi numit un Prunc Părinte?

Cum poate fi un neştiutor Sfetnic?

Cum poate fi cel născut într-o iesle Împărat?

Cum poate fi cel ieşit dintr-o femeie veşnic şi fără de început?

Cum poate fi omul Dumnezeu?

Cum poate fi tare cel fragil, mititel, înfăşăţel?

Astea sînt întrebările pe care ni le putem pune de fiecare Crăciun.

PS.

Ştiu, ştiu, ştiu..nu mă luaţi cu punctele şi virgulele. Ştiu. Graba!

Asta-i!

Am vrut anul trecut să le fac o supriză copiilor şi Nataliei (lor le este dedicată cartea) chiar de Crăciun şi Anul Nou şi uite-aşa a ieşit cartea asta.

Anul viitor va fi mai bine!

„Retractatio” la „să punem XP-ul pe Biblie”

Cu mai mult timp în urmă am scris un post despre semnificaţia mongramei Domnlui Isus Cristos.

Am primit comentarii informate şi am avut o polemică legată de acest simbol.

A.S. a avut un comentariu foarte pertinent.

Cîteva zile în urmă am primit un articol foarte interesant şi convingător de la un alt prieten R.G., partener de dispută în jurul aceluiaşi post, lucru pentru care îi mulţumesc.

Este un capitol din The Earliest Christian Artifacts de Larry W. Hurtado şi se intitulează Staurogram, Eerdmans, 2006,

Mă dau bătut. 🙂

Vă prezint interpretarea semnelor după demonstraţia autorului.

Eu susţineam că XP este o variantă alui IX cu ornamentare.

Iesous Hristos este monogramat IX, iar Hristos este XP, CHI-RHO.

Şi pentru asta a meritat să ţin blog, mă mai luminez.

Mulţumesc prietenilor A.S. şi R.G. pentru ajutor!

Axiomele „zilei de ieri”

Acestea axiome sînt axiome pentru că sînt valabile ieri, azi şi atît timp cît va fi pămîntul:

1. ziua de ieri s-a dus.

2. ziua de ieri nu se mai întoarce.

3. ziua de ieri nu este duplicabilă.

4. ziua de ieri este la fel de lungă ca cea de-alaltăieri.

5. ziua de ieri va oferi întotdeauna cel puţin un motiv de regret.

6. ziua de ieri nu este ziua de azi şi nici cea de mîine.

7. ziua de azi va deveni ziua de ieri.

Corolar: Carpe Diem!

notă:

traducerea exactă a expresiei „carpe diem” nu este „bucură-te de momentul de acum” ci „culege ziua” ca pe un fruct, ca pe firul de floare.

zisa îi aparţine lui Horatiu, este din Ode 1:11 şi întreaga frază sună cam aşa:

dum loquimur, fugerit invida aetas: carpe diem quam minimum credula postero.

„chiar şi acum cînd vorbim, vremea invidioasă fuge (de noi): culege ziua căci prea puţin te poţi încrede în ceea ce urmează”

(traducere aprox. 🙂 fără dicţionar)

Neologizarea, o metodă de … sărăcire a vocabularului…

De obicei copiii noştri învaţă la şcoală mai multe mijloace de îmbogăţire a vocabularului: prin derivare, prin compunere, schimbarea valorii gramaticale, împrumuturi şi neologisme şi altele.

Citind Biblia cu ai noştri copii acasă am avut satisfacţia ca atunci cînd găsesc un arhaism, să descoperim împreună o nouă lume. Una care nu este îngropată, ci aceea care merită descoperită şi din care ne putem îmbogăţi cuvîntarea şi mintea. Perspectiva lor despre lume şi viaţă se lărgeşte prin noile sensuri ale unor cuvinte pe care unii ar dori să le îngroape cu zile. Mare şi condamnabilă crimă. Să îngropi de vii cuvinte care mai suflă.

La întîlnirea cu domnul care a iniţiat traducerea The Living Bible acesta ne-a povestit cum i-a venit ideea. Citea Biblia copiilor şi a observat că aceştia nu înţeleg o mulţime de cuvinte. Îl tot întrebau ce înseamnă cutare sau cutare lucru şi atunci a considerat că este mai bine să reducă Cuvîntul la limbajul lor, al copiilor, la universul lor, eliminînd arhaismele. Bună metodă!

L-am întrebat imediat de ce nu le-a explicat ce înseamă cuvintele pe care nu le înţelegeau? De ce a sărăcit Cuvîntul şi nu a îmbogăţit mintea copiilor. A evitat inteligent întrebarea: „Yes, this is a very interesting question…”. Şi ne mirăm de ce rîdem de anumite naţii că nu ştiu unde este Europa? Probabil pentru că facem traduceri înguste pentru minţi tot mai înguste şi se creează un ciclu greu de oprit. Traducerile înguste micşorează tot mai mult orizonturile. Să mergem pe aceeaşi cale şi nici noi nu vom mai şti unde este Humuleştiul.

Moda a devenit mai cunoscută (deşi discuţia are o istorie veche) de la penibila intreprindere cu „The Living Bible” (de parcă cea englezească cu arhaisme ar fi fost „moartă”) şi a continuat pînă la scandalosul „The Message” a lui Eugene H. Peterson, nici interpretare (că exegeză nu este, dar te îndreaptă spre anumite interpretări prin frazare), nici traducere.

Tendinţa aceasta a pătruns şi la noi. Ne-am mai exprimat o dată cu privire la fenomenul de neologizare a Bibliei Cornilescu, asupra metodologiei „după ureche” şi asupra legitimităţii acestui demers care distruge opera unui autor prin violarea unui text care are propria sa logică lăuntrică.

Avem şi noi o variante de tot rîsul în genul Living Bible, variante care au fost respinse cu efervescenţă de comunitatea eclesială: Noul Testament pe înţelesul tuturor (că celelalte ar fi numai pe înţelesul elitelor? sau al bătrînilor? sau al profesorilor de literatură? pe cînd un nou testament pentru mecanici auto? pe cînd unul pentru croitorese, că cel pentru femei deja a apărut, este traducerea pe care am făcut-o celebră cu selecţia antologică traducerea expresiei „a intrat mîntuirea în casa ta” s-a realizat „a intrat salvarea în casa ta”!)

După o gramadă de isprăvi care mai de care mai scumpe şi cu rezultate îndoielnice, iată că în sfîrşit se sfîrşeşte o acţiune de care am auzit mai demult, dar acum ochii ne-au văzut-o.

De curînd a apărut o nouă traducere. Menţionăm că acest post NU ESTE o critică a acestei traduceri asupra căreia vom reveni la momentul cuvenit. Este doar o critică a unui fenomen asupra căreia ne îndreaptă din nou atenţia prezentările acesteia fenomen, pe care îl bănuiam, din discuţiile cu unii dintre traducători, şi pe care l-am considerat nedorit: evitarea arhaismelor în favoarea unui abuz de neologisme.

Acest fenomen nu face decît să ne sărăcească limba, nu să o îmbogăţească. Şi „limba ne vorbeşte”, nu-i aşa?

De ce anume am traduce Biblia în limba vorbită de Andreea Eţca la ProTV?

De ce să evităm „a scormoni” pentru a-l înlocui cu „a căuta”. Scormonirea este un anumit fel de căutare, aspectul este intensiv. Cine scormoneşte dă la o parte, răstoarnă, dar caută şi în crăpături şi în aţele de lînă şi în sertarele cu scule. Cine caută s-ar putea să găsească, cine scormoneşte, va găsi sigur! Vom scormoni altă dată prin traducerea amintită.

Vom reveni şi cu alte exemple din care dumneavoastră puteţi alege varianta cea mai bună potrivit contextului, dar luaţi cîteva aşa de gust:

Ia încercaţi înlocuirea lui:

„a tăbărî” cu „a cantona”

„pribeag” cu „rătăcitor”?

„a mîngîia” cu „a consola” (cum sună „Domnul mă consolează?”)

„urîciune” cu „abominaţie” („Abominaţia distrugerii sau devastării” în Locul preasfînt, în loc de „urîciunea pustiirii”… )

„a săvîrşi/sfîrşi” cu „a termina” (Cuvîntul de pe cruce – „s-a terminat!”)

„chelarul” cu „economul” de ce nu „contabilul”?

„a zăbovi” cu a „aştepta” (Domnul nu aşteaptă în împlinirea promisiunilor Lui?)

Menţionez că toate exemplele acestea au fost deja propuse într-un articol de un respectabil specialist în VT, articol care revine acum într-o nouă formă, după ce în vechea variantă a fost mult mai fervent în apărarea neologizării.

O traducere „moderna si contemporana” nu înseamna abandonarea tuturor arhaismelor care creeaza efecte stilistice deosebite. O limba care renunta la cuvintele vechi renunta la culoarea si puterea pe care le-a capatat în multiplele recontextualizari. O astfel de actiune este echivalenta cu o lobotomie care ne-ar face sa ne uitam trecutul lingvistic.

Pentru a traduce bine nu este necesară numai cunoaşterea limbii ţintă şi a limbii sursă, nici măcar un doctorat în filologie clasică nu ajută. Este necesar în primul rînd un „simţ al limbii” pe care Cornilescu l-a avut, fără îndoială. Este uimitor cum un născut în Mehedinţi foloseşte un evantai atît de larg de regionalisme. Este fascinant cum un fost călugăr fără prea multă şcoală foloseşte metafora atît de comod şi … putem continua.

Chiar, de ce trebuie să admitem procesul de sărăcire a minţii şi reducerea universului care se creează în mintea copiilor noştri între limitele manualului şcolar?

Vă rog faceţi un exerciţiu – citiţi primele pagini din Amintiri din copilărie de Ion Creangă împreună cu copiii. Nu vor înţelege mare lucru. Dumneavoastră s-ar putea să vă prăpădiţi de rîs pentru că cineva v-a explicat ce este culeşerul „pe cînd mă mîngîia mama cu culeşerul…”. Ia înlocuiţi cu neologisme, înlocuiţi verbul a „a zghiui” cu un neologism sau expresia „ne întindeam de calc cu genunchii la gură” cu expresia „tremuram de frig”. S-a pierdut efectul stilistic, deşi s-ar putea să fi înţeles totul foarte bine, dar mult mai plictisitor, în alb şi gri. Cam aşa este şi cu noile traduceri ale bibliei. S-ar putea ca aceasta să fie mai „corectă”, dar cu totul lipsită de culoare stilistică. Ca desenul tehnic. E corect, reprezintă piesa, dar nu o descrie. Cînd te uiţi la un desen tehnic nu simţi nimic, deşi totul este milimetric de bine proporţinat. O lucrare de artă, luată în detaliu, reprezintă lumea incorect, dar frumos. Linia de penel a alunecat prea mult sau cuţitaşul de pictură a lăsat mai multă materie decît te-ai fi aşteptat, dar efectul de ansamblu este superb.

Sînt cuvinte cu potenţial poetic, literar şi altele de pus doar în instrucţiunile de montaj ale motoarelor sau în manuale pentru aeromodelişti.

Punem pariu pe ce vreţi că în Cornilescu nu veţi găsi cuvîntul „eficient”?

Şi acum luaţi-o ca o glumă.

Psalmul 23 într-o traducere academică…

Nici nu ştiu de unde o mai am. Aş vrea să îi dau „credit” autorului. Nu eu am făcut-o! Sînt nevinovat. Sînt eu rău, dar nici chiar aşa :).

Psalmul 23 intr-o traducere academica*

Domnul si cu mine suntem intr-o relatie de pastor-fiinta pastorita si asta ma plaseaza intr-o pozitie cu o excelenta prognoza de zero negativ.

El ma alimenteaza cu verdeata suculenta a spatiilor verzi si ma conduce in proximitatea laterala a acumularilor acvative non-torentiale.

El imi restaureaza nivelele initiale de satisfacere ale alcatuirii mele psihologice.

In ciuda unui progres ambulatoriu prin intersectia slab iluminata cu incidenta mortalitatii, in mine nu se vor manifesta senzatii de teroare anxioasa datorita tangentialei mele atingeri cu Atotputernicia Lui.

Proteza care-I inlesneste mersul si dispozitivul de constrangere pe care-l foloseste imi induc o stare de comfort personal.

Tu proiectezi si produci o structura portanta de nutrienti chiar si in contextul prezentei unor elemente ostile si necooperante.

Initiezi un ritual folcloric care implica extracte vegetale infuzate asupra capului meu, iar containerul desemnat alimentarii mele exchibitioneaza constant o totala depasire a parametrilor volumetrici.

Da, factorul ne-deductibil de intensitate emotionala si atributul de nonviolenta amabilitate ma vor insoti pe toata durata nemortalitatii mele.

Si voi avea drept de rezidenta permanenta in spatiile de habitat aflate in proprietatea Domnului pe o durata nedefinita cu acces pozitiv spre axa infinita a timpului.

Nu-i aşa că-i urîţică?

Excelent articol al Ioanei Costa despre Doom!

Iată link-ul promis către articolul Ioanei Costa despre Dicţionarul Orto….

Textul este scurt, dar dens şi doamna Costa este o excelentă cercetătoare. Eu aş crede-o pe cuvînt, credeţi-mă…

Citez:

„DOOM 2005: este, in perspectiva, cea mai buna arma impotriva ortografiei noi, cu toate ca nu asta e intentia. Silabatia naturala pe care o accepta se va intoarce impotriva grafiei pozitionalo-etimologice impuse de Academie! Explicatia povestii o gasesti (fara violenta) in http://convorbiri-literare.dntis.ro/COSTAiul6.html.”

Poate, aşa cum spunea dînsa recent, în felul acesta „mai oprim sminteala din jur”, măcar la cuvinte, dacă altfel nu putem…

Să vedeţi ce comedii mai editează academia română. Fiica mea este complet bulversată de indicaţiunile preţioase sosite de la nivel înalt pentru examenul de capacitate „cum scriem cum vorbim?”. Prost, dacă ne luăm după academie.

Unde să găsesc eu oile care „vihăiesc”, fraţilor???

Nu ştim! N-avem! Numai oi care fac Beee! Beee! Adică, transliterat, betha eta eta eta, numai de alea am văzut. Oile sînt cele mai sincere, neideologizabile, aşa „proaste” cum sînt ele.

În toată disputa asta cu privire la pastorul Wurbrandt, cineva mi-a scris în privat şi mi-a repetat că sunt eretic oricum, chiar dacă Dorin n-are dreptate şi s-a cam făcut de rîs.

Am răspuns prin cuvintele Avvei din Patericul egiptean: „nemernic de harul Lui, da; nepocăit, da; necurat cu faptele şi gîndul, da, dar eretic nu sînt” (parafrazez)

„Dar de ce credeţi că sînt eretic?” am întrebat curios ca să îmi cunosc „dosarul”.

Răspunsul a venit peste mine cu o greutate de grindă: „Pentru că spuneţi Isus cu un singur I, care înseamnă „măgar” şi nu Iisus, cu doi de I, şi pentru că nu aveţi biblia cu cruce.”

Ok.

Eu unul m-am săturat să explic fiecăruia în parte că asta este una dintre chestiunile care pot fi puse într-o antologie a ignoranţei, opunînd cunoaşterea tradiţiei, alegînd-o pe cea din urmă la un loc cu ignoranţa.

Spiritul protestant respectă Tradiţia, cu T mare, adăugîndu-i cunoaşterea înduhovnicită, nu sterila cercetare fără rost şi nici nu admite vîrtejul de cuvinte nefolositoare, acuzaţii şi jigniri.

Să vedem deci cum stă problema.

1. mai întîi aş dori ca să îmi trimită cineva o copie xerox, un pdf, orice găsiţi a vreunei pagini de dicţionar în care ceva de genul „isus” să însemne ce spun oponenţii mei. Sînt gata să pun acel fragment în ramă în biroul meu să mă uit tot timpul la el ca la o rară descoperire, ca la un rar trofeu. S-ar putea sa existe pe undeva aşa ceva, eu unul n-am găsit încă.

2. Si acum va redau un articolaş … micutel.

Erasmus a fost oricum mai învăţat decît Reuchlin. O demonstrează scrierea sa Despre pronunţarea corectă a limbii latine şi a celei greceşti.

Citiţi mai jos…

De ce scriu cu î din i şi nu cu â din a?

Am fost întrebat şi de studenţi şi de prieteni, corespondenţi, bloggări etc. De ce scriu aşa cum scriu? Mă dau mare? Ca să fiu şi eu ca Humanitasu? Nooo!

Explicaţiunea este mult mai simplă.

De-aia. C-a fost decizia unei academii de ruşine să se scrie aşa cum se scrie. Au decis că trecerea la î din i a fost o decizie stalinistă şi în încercarea glorioasă de a scăpa de sechelele comuniste au revenit la scrierea înterbelică. Ce bine ar fi să scăpăm aşa de uşor de cicatricile comuniste, schimbînd căciuliţele la litere!

Argumentele cele mai solide se găsesc în cartea domnului Stelian Dumistrăcel Lupta în jurul literei â şi demnitatea Academiei Române. Imperativele integrării culturale a tuturor românilor, Iaşi, autoeditare, 1993. Am avut onoarea să lucrez cu dînsul în practica studenţească din facultate la Institutul de lingvistică. Ştiut om!

S-a spus că trecem la scrierea care să arate originile noastre latineşti. Prostii!

Dacă ar fi fost aşa atunci rîu trebuie scris cu î din i, pentru că vine de la rivus, iar fântână, cu â din a, pentru că vine de la fontana. Pentru a putea scrie aşa trebuie să ştim carte, adică cel puţin la fel de bine latineşte ca Maiorescu.

Atunci decizia de rîs a academiei române a fost rodul unei bulibăşeli specific româneşti.

Au votat inginerii (fără nici un fel de lipsă de apreciere pentru profesia cu pricina). N-a votat nici un filolog. A fost un entuziasm postrevoluţionar care ne-a încurcat şi mai tare. Limba română are o scriere fonetică şi scrierea urmează evoluţia limbii, nu arată originile ei.

Ce să mai spunem?

Mai trebuie vreun argument că academia este de rîs?

Iată-l.

Azi pe Hotnews a apărut o chestie dură de tot. Îi mulţumim doamnei Mihaela pentru sesizare!

Se referă la indicaţiile de publicare pentru manuscrise editate de forul cu pricina.

Iată ce a găsit doamna Mihaela:

„În NORME MINIMALE PRIVIND PREZENTAREA MANUSCRISELOR, am marcat cu rosu un termen „exotic” (calc dupa EN foot note), pentru care avem „nota de subsol”:

„9. ELABORAREA NOTELOR

Daca o lucrare contine note de picior, acestea se vor marca intr-un singur mod (cu cifre arabe sau asteriscuri). Toate notele mentionate pe o pagina trebuie sa se regaseasca in subsolul paginii respective”

Este bine că academia se involvează în astfel de chestiuni şi dă indicaţii preţioase, dar vom face decizia să vorbim limba română pe româneşte.

Dacă nu îmi rog studenţii să folosească note de picior (rîsu curcilor cum spunea mama mea), atunci nu îi voi obliga să folosească nici â din a.

Sper să recuperăm cu timpul demnitatea instituţiilor neamului acestuia obidit, nu numai demnitatea parlamentului, dar şi pe cea a academiei române, fie-i ţărîna uşoară!

De-a v-aţi ascunselea…cu Esau

„De-a v-aţi ascunselea” cu pocăinţa.

Ce bine că s-a dus valul cu dosariada! Am scăpat cu toţi cu feţele aproape curate. A fost şi s-a dus. E bine! Sîntem un popor iertător, chiar şi atunci cînd nimeni nu recunoaşte, cînd nimeni nu regretă, cînd nimeni nu îşi face mea culpa. Sîntem un popor îngăduitor: „Lasă că toţi sîntem cu bube-n cap…” sau „Numai fraierii se dau în stambă ca Nicolae Corneanu şi alţii ca el”.

Joaca de-a pocăinţa şi regretul este foarte periculoasă. Pocăinţa se poate ascunde de noi aşa de bine că nu mai poate fi găsită.

Iată cum s-ar putea traduce versetul 17 din Epistola către Evrei, capitoul 12.

„Evrei 12:17 Căci ştiţi că şi după aceea vrând să moştenească blagoslovenia, a fost neprimit; de vreme ce loc de pocăinţă nu a aflat, măcar că şi cu lăcrămi o căuta pre ea” NT ediţia 1857. Traducerea este corectă.

Expresia metanoias gar topon ouch euren kaiper meta dakruon ekzetesai auten sau cum spune Vulgata enim invenit paenitentiae locum quamquam cum lacrimis inquisisset eam

În ambele cazuri se poate traduce „nu a mai aflat locul pocăinţei deşi o căuta (pe aceasta) cu lacrimi”

Deci Esau nu binecuvîntarea o căuta cu lacrimi, ci pocăinţa şi nu a mai găsit locul în care aceasta s-a ascuns de el.

Ekzetesai este construit cu un preverb care are dublu rol, intensiv şi lexical. La fel ca la verbul kaio, care înseasmnă „a arde”, dar katakaio înseamnă „a mistui”. Esau căuta cu sîrg şi lacrimi un loc pentru pocăinţă în viaţa lui şi nu l-a mai găsit. Viaţa lui era prea aglomerată şi prea îngustă pentru generoasa pocăinţă. Căuta cu lacrimi locul în care pocăinţa s-a ascuns de el şi nici pe acela nu l-a mai găsit.

A dat peste el „orbul împietririi”. A rămas cu mintea blestemată şi în voia ei.

Nu ne putem juca „bîza” şi nici „de-a v-aţi ascunselea” cu pocăinţa. Pocăinţa prin definiţie înseamnă acordarea unei alte şanse din partea lui Dumnezeu. Cînd abuzezi şi de această concesie, atunci mînia lui se descoperă fără să mai poată fi ascunsă şi pocăinţa se ascunde fără a mai putea fi găsită.

Noi ne putem ascunde o vreme, Dumnezeu ne găseşte şi în gaură de şarpe, şi dacă vor cădea munţii peste noi şi la marginea mării şi în adîncul Hades-ului. Dumnezeu numără încet cînd stă cu spatele şi cînd se întoarce ne găseşte. Dacă se ascunde El, şi lumina cea mai strălucitoare este tot întuneric pentru noi. Şi nu Îl vom mai putea găsi.

Esau s-a jucat „de-ascunselea” şi s-a pierdut pe sine însuşi.

Ce este bunul simţ? Pseudo-pledoarie

Ce este o pledoarie?

Pledoaria este un termen avocăţesc şi va rămîne probabil multă vreme în zona justiţiei.

Pledoaria aparţine de obicei avocatului apărării şi este un discurs prin care se construiesc argumentele în favoarea celui acuzat.

Deci

Pledoaria este (genul proxim) un discurs.

Pledoaria este (diferenţa specifică) un discurs de apărare în favoarea cuiva.

Pledoaria, prin extensie, poate fi şi în favoarea a ceva (idee, teză etc.)

Pseudo-pledoaria este o pledoarie care nu este pledoarie pentru că se creează situaţia în care cel învinuit nu are nevoie de apărare.

Pseudo-pledoaria poate fi un discurs despre un adevăr.

„Micu traducător”

Dară cînd înceape desăvîrşit pre sine a să birui şi bărbăteaşte în calea lui Dmnezeu a umbla şi a spori, atunci nu bagă în samă ceale ce mai înainte şieş le sîmţea a fi greale.

Traducerea lui SAmuil Micu Klein din Imitatio Christi de Thomas a Kempis