Amintiri…02

Am văzut demult un SF. Se făcea că, printr-un dispozitiv electronic complicat ai fi putut să îţi cumperi „amintiri”. Te aşezai pe un scaun şi ţi se împrumutau amintiri. Contra cost, se înţelege! Puteai avea amintiri cu o excursie în Grand Canyon, în Colorado, în Amazon.

…………………..

Eu aş scrie scenariul unui SF în care s-ar putea cumpăra timp. N-aţi fost tentaţi niciodată de acestă idee?

Să cumperi timp, aşa cum ar fi trebuit să cumpere fecioarele neînţelepte din Evanghelia după Matei cap. 25. Să cumperi undelemnul-timp.

Se fabrică de toate, haine, maşini, de toate, un singur lucru nu se poate cumpăra: timpul.

………………………

Investiţia în timp este cea mai bună investiţie. Investiţia în lucrurile netransferabile. Care sînt acestea? Sănătatea, mîntuirea, timpul…

A doua categorie de lucruri în care merită să investeşti sînt lucrurile create de Dumnezeu şi care cresc versus lucrurile create de om şi care nu cresc.

„Ca pruncu”… 06

Cineva mi-a trimis aceste „perle” prin email! Nu întotdeauna citesc acest fel de scrisori trimise la grămadă, dar de data asta m-am uitat cu atenţie şi mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus:

Marcu 10:14 Iar văzând Iisus, nu i-a părut bine, şi a zis lor: Lăsaţi pruncii să vină la mine, şi nu-i opriţi pre ei; că a unora ca acestora este Împărăţia lui Dumnezeu. 15 Că amin zic vouă: Oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra întru ea.

Matei 19:14 Iar Iisus a zis lor: Lăsaţi pruncii, şi nu-i opriţi pre ei a veni la mine; că a unora ca acestora este Împărăţia Cerurilor.

Ce înseamnă să primim Împărăţia „ca pruncul”?

După părerea mea Domnul nu ne spune „să nu fim cumva” cînd se referă la copii… ne spune cum să fim. Ne vorbeşte despre o atitudine, nu despre o listă de fapte.

Am ascultat de multe ori exerciţii exegetice asupra acestor versete şi toţi predicatorii aminteau de „bunătatea” şi „puritatea” copiilor. Capacitatea lor de a ierta etc.

Copiii sînt răutăcioşi. Foarte. Înrăutăţiţi! Copiii au perversităţile şi şmecheriile lor.

M-ai scos din pepeni…9

Din pepenii mei pătraţi.

Mi-am „ieşit din pepeni”… Ce expresie! Alături de altele… „gras pepene”, „gras ca un pepene” (aşa fusei), mi-am pierdut răbdarea cu cineva… mi-am ieşit din fire…

Mi-am ieşit din ţîţîni…

Zilele trecute mi-am ieşit din pepeni, dar m-am abţinut.

Imaginaţi-vă!

Stai ascuns în pepenii copţi.

De ce? De răul hoţilor.

Oriunde în ţărişoara asta dragă, cînd dau în copt rotundele şaflice pline cu apă şi zahăr, apar hoţii. Dau tîrcoale.

Din această pricină proprietarii „holdei” trebuie să se mute efectiv pe tarla. TRebuie să doarmă acolo noaptea, să stea de pază ziua. Mănîncă pîine cu pepeni.

Stai ascuns! Pîndeşti! (e greu să stai ascuns în „lanu” cu pepeni, că te vezi, dar te tupilezi între vrejuri, lungit cît eşti de scurt, în cazul meu… 🙂 )

Vine hoţul ….. trage căruţa, începe să încarce….

şi îţi dai seama că este cumnatu, vecinu,

Atunci ieşi din pepeni şi alergi după dînsul…. spunînd:……………………………………..

………………………………………

Săptămînile trecute mi-am ieşit din pepeni…. şi am hotărît să ies definitiv din afacerea cu pepeni pătraţi…

Isus, Adevărul absolut sau relativ?… 10

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta! 🙂

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea „absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă „dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Isus va fi fost „blogger” … 21

De asta şi Evanghelia este scrisă ca un „blog”. Isus şi-a petrecut foarte interesant timpul. În aparenţă pierdea timp cu carul, dădea senzaţia că ar fi avut vreme grămadă la dispoziţie, deşi avea de mîntuit o lume întreagă în cam trei ani şi jumătate.

Scandalos, absolut scandalos.

De unde o fi avut atîta timp să stea de vorbă cu toţi rataţii? cu toate ratatele, cu toţi damnaţii, cu toate păcătoasele?

De unde o fi avut atîta timp de simpozioanele alea (în sens etimologic, sym-posion, a băut împreună cu ei…). A mîncat şi a băut cu ei şi a stat pînă tîrziu la nimic altceva… decît … discuţii. Discuţii, discuţii, discuţii, discuţii.

Mai multe discuţii decît minuni, mai multe discuţii decît vindecări, mai multe discuţii decît predici. Viaţa lui Isus a fost mustindă de dialoguri. Le-a dat o temă de gîndire ucenicilor. Pilda spusă de Semănător, Pilda SEmănătorului (atenţie la genitiv! 🙂 ) şi … n-au priceput nimic, s-au lungit la comentarii… şi tot n-au priceput, pentru a aştepta dezlegarea Lui.

Isus a trăit o viaţă care în aparenţă n-are nici un sens. Repet, în aparenţă, şi cu ghilimelele de rigoare, adică analizată după canoanele „ordinii” noastre haotice.

Ceea ce la Dumnezeu este kosmos la noi este haos, şi atunci cînd noi considerăm totul haotic, aceea este ordinea lui desăvîrşită.

Nepotrivitul este momentul exact pentru El, adică „la vreme”. Pierderea noastră de timp este vreme răscumpărată pentru El.

Augustin despre „competenţi”

Discuţiile despre locul Proconsului lîngă Josh mi-au adus aminte de o întîlnire providenţială cu unul dintre cei mai calzi profesori pe care i-am întîlnit, prof. Alan Kreider de la Universitatea din Oxford.

Un suflet de o curăţie rară, o minte strălucită, un istoric respectabil, un credincios de-o pioşenie greu de găsit pe acele meleaguri. Era menonit. După o discuţie cu dînsul, în 1999, m-am retras în camera de la Regent Park şi am scris acest articolaş. E multă speculaţie, dar are notiţe de subsol, ca să pară academic 🙂

Am pus locaţia şi dedicaţia ca să îmi aduc aminte circumstanţele scrierii, că oricum „m-am dat mare” că fusei la Oxford 🙂 De ce numai alţii?

Iată acum îi fac o „dedicăţie” şi lui Aurelian, vajnic războinic netalibanic pentru cauza relevanţei. 🙂 Sper să devenim prieteni şi să ne înţelegem mai bine motivaţiile unul altuia. Aurelian, primeşte cu toată dragostea şi sinceritatea, că la Os Guiness n-am ajuns încă.. E împrumutată şi e scuuumpăăăă … rău!

După seria de argumente şi după susţinerea foarte „ştiinţifică” şi de o parte şi de alta, iată un duş rece, prea rece, cred eu.

„Bunavestire” şi „buna-îngerire”

Cineva m-a întrebat dacă baptiştii ţin Bunavestire? De ce nu se fac slujbe etc?

Ba da, ţin. În biserica noastră se ţine slujba de dimineaţă, de la 10, şi slujba de seară, de la 18.00.

Fecioara a fost „evanghelizată” de înger. I s-a dat buna-veste (nu asta este eu-anggelizw) iar îngerul a „bine-îngerit”.

Buna vestirea este arhetip al oricărei evanghelizări, cum să nu o celebrăm?

Ce cred baptiştii despre Fecioara?

Nichita între cerc şi paralele

Azi Neriah mi-a adus aminte de un fragment al lui Nichita cu pornire de la o lucrare pentru literatură.

„Adeseori am contemplat o minunată mirare, celebrul crochiu al lui Leonardo DaVinci, în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat de ce se încrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă am refuzat să îmi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc şi totuşi ce frumos stă cu braţele desfăcute acel om ideal înscris de DaVinci într-o roată. Cu patru mîini, sau mai precis cu sugestia a patru mîini, cele două dau sentimentul aripei. Măreţia zborului s-a mutat din spinare în braţe. N-aştepţi decît învîrtirea în jurul axei ca într-o relativă egalitate schiţele mînilor şi picioarelor să pornească pe drumul cel lung al roţii gîndite şi învăţate. Înaintarea roţii reprezintă un sens al ascensiunii umane. Dar dacă am refuza imaginea lui Leonardo DaVinci şi n-am mai înscrie omul într-o roată? Dacă am zice că omul nu este tocmai identic cu propriile sale părţi? Că jumătatea de sus a lui se aseamănă cu jumătatea lui de jos, semnificaţiile celor două părţi …. Ce-ar fi dacă am înscrie omul între două paralele?”

Citatul este aproximativ … l-am refăcut în urma discuţiei. Voi căuta sursa şi citatul exact, dar recunoscător mă voi bucura, dacă cineva sare în ajutor.

Oare ce vrea să spună Nichita?

Amintire, reamintire, rememorare, aducere aminte…

S-a încheiat luna rece a deconspirării. Luna deconspirării a fost în ultima lună de iarnă. A fost foarte „rece” peste tot în această vreme…. Deconspirarea în sine este „rece”…Ce păcat că această lună a avut o zi în plus…

Bine că s-a dus. Odată cu această ultimă zi pe care am primit-o ca bonus din partea lui Dumnezeu, bonus pe care ni-l dă odată la patru ani, s-a dus şi iarna.

Cred că şi pentru mine se închide subiectul. Vine primăvara!
Cred că ce-a fost de spus… s-a spus. Nu mai este nimic de adăugat. De scăzut, da, dar de adăugat, nu cred!

Am retras vreo trei articole, le-am trecut pe privat numai de „inimă grea”. Am senzaţia că s-au spus mult, mult, mult prea multe cuvinte despre acest subiect. Spunem multe cuvinte cînd ne este greu să rămînem în tăcerea foarte zgomotoasă a conştiinţei, probabil.

Nu voi rezuma propunerea mea foarte simplă de soluţie, cred că se găseşte în Sfintele Scripturi. Nu ne trebuie prea multe comitete şi comisii în care să se îngrămădească unii şi alţii la posturi de conducere şi decontări de călătorie.

Recunoaştere, pocăinţă şi iertare. Asta-i!

Mă tem însă că fiecare în parte şi cu toţii am complicat prea mult lucrurile, atît de mult încît acum este foarte dificil de trecut prin acest proces atît de simplu.

În sfîrşit şi în concluzie, eu am spus tot ce am avut de spus. Stau şi mă gîndesc ce trebuie să retrag. Am stat şi m-am gîndit toată ziua azi, zi de post, zi lungă, mai lungă ca o zi de vară pînă-n seară, m-am gîndit la toate astea şi la multe altele.

Dumnezeu mi-a vorbit prin fraţi, prin surori la biserică şi cred că mi-a vorbit şi direct!

Simt nevoia să închid acest caiet şi să deschid altul cu pagină nouă.

Volnic, mernic, trebnic şi ispravnic

Pe 21 ianurie mi-am adus aminte de Petru Creţia. Apoi mi-au trecut pe dinaintea ochilor alţi dascăli, unii trecuţi deja dintre noi.

Mi-am adus aminte şi de Iancu Fischer. Un adevărat boier.

I-am dedicat un articol cu ceva timp în urmă.

E bun de duminică, Sabat al nostru.

Azi e duminică, ziua afirmărilor, atunci să răscumpărăm negaţia.

Articolul este AICI.

Să tragem „confuziile”

Să tragem concluziile…. Mă gîndeam, după aceste zile pline de tristeţe, furie, frustrare, răutate să încerc să trag o linie…Nu am putut. Linia iese strîmbă.

Moartea şi înmormîntarea fratelui Dugulescu a fost nu doar un eveniment care a marcat pe mulţi, ci a devenit un adevărat fenomen mediatic, a declanşat o furtună mediatică (şi o premieră, dacă nu mă înşel, transmiterea live a unei înmormîntări evanghelice pe internet), un cutremur de vorbe de ocară (pînă la acuze de omucidere), dar şi o ploaie de gînduri senine, foarte frumoase (mă tot întreb cum să fac să dau mai departe mesajele de condoleanţe scrise pe aici!)

Trebuie să mărturisesc că aceste zile am fost foarte tulburat de avalanşa de mesaje de condoleanţe, dar şi de revărsarea de fustrare, ciudă, mînie. În acelaşi loc!

Cred că încă trebuie să stăm în tăcere să vedem ce se întîmplă cu noi. Prea devreme să tragem concluzii.

Fac post încă o dată în acestă seară de tras concluzii prea timpuriu.

Am căzut pe gînduri! Mă voi ridica uşor ca să nu le strivesc… şi, ca orice român bun… stau în cumpănă

Pînă una alta „căzut pe gînduri”, „stînd pe gînduri”, am meditat la expresia „să tragem concluziile”

Oare de ce concluziile se „trag”!
Verbul „a trage” este un verb foarte grafic, care are o deschidere de cîmp semantic de la muncă pînă la luptă, de la dinamic pînă la violent! Depinde de context!

Nu culegem concluzii, nu le strîngem ca pe fructe gata coapte, nu le adunăm ca pe grîul care nu trebuie risipit în arie, nu le căpătăm ca pe ceva greu de obţinut, nu le scoatem precum nişte bijuterii preţioase de sub capacul cutiuţei protectoare.

De ce nu le strecurăm ca pe făina cea mai de preţ?

Mi-am luat lumea-n cap….

Uite aşa arată lumea mea… Lumea mea este o lume cubică:

Mă bucur că în mai multe capete s-a născut ideea asta… 🙂

Acum cînd toată lumea caută isterizată poze de la înmormîntare, transmisia live etc. mă gîndesc nu la cele de jos, ci la cele de sus…. dacă au ajuns, unde au ajuns cei care au murit în Domnul, azi, ieri, alaltăieri?

Dar cei care au murit… mîine? (că ştiţi că la Domnul nu există trecut, prezent şi viitor)

Mi-am adus aminte de un post mai vechi… Unul dintre primele texte scrise pe aici.

Nu am făcut link pentru că l-am modificat puţin, avînd gîndurile… în altă parte, pe lumea cealaltă, la o altă cetate… insist.. CUBICĂ!

Un Dumnezeu mic şi un Moş mare…

Crăciunul este perioada în care Dumnezeu se descrie prin diminutive sau în promiximitatea acestora. Îi dăm tîrcoale cu hipocorismele. Ne dă voie să ne apropiem mult mai mult de el prin pogorămîntul pe care îl face lăsîndu-se cuprins în limbaj.

În colinzile noastre Dumnezeul-Om este Pruncuţul, Domnuţul şi chiar preajma îi este micşorată: sînt împrejurui-I vitişoare, legănelul…

Cred că aţi păţit asta cu chelnerii, nu?

Cînd te întreabă vreun chelner la masă te întreabă dacă vrei

„Ciorbiţă, pîiniţă, chifteluţe, fripurică” … de ce? De ce totu-i micşorat? Ca să nu ţi se pară că mănînci mult.

Nu-ţi dă o ciooorboaie, o pîinoaie, nici chifeloaie sau ditamai fripturaaaaa!

Totu-i mic, micuţ, micutel.

Asta-i atmosfera din Staul.

Întrupatul şi … împieliţatul… despre evidenţe

Care-i deosebirea între Cristos şi … celălalt? Dacă se poate sau nu discuta despre asta, altă problemă.

În urmă cu un an am publicat un text mic într-o carte, era un fel de pauză de gîndire..  🙂

Iată-l AICI.

Diavolul este un maestru al aparenţelor. El se preface tot timpul. Îşi schimbă suprafeţele. Se făţăreşte. Se arată ce nu este.

Cristos nu se preface, El se face Om. Cristos devine. Schimbarea Sa la faţă arată cine este de fapt, cum are de la Tatăl Slava.

Cristos este Întrupatul, El se face sarx kai aima.

Diavolul este numai împieliţat.

Din această pricină cu împieliţatul vom pierde întotdeauna la suprafeţe.

Cu Întrupatul vom cîştiga întotdeauna lăuntrul.

Marea provocare a Crăciunului este tocmai lupta cu aparenţele.

Naivitatea şi Luciditatea

Sînt ca două surori bune, una urîtă şi deşteaptă, cealaltă frumoasă şi proastă. Nu-i ca-n povestea Fata Moşului şi fata Babei.

Naivitatea se joacă cu verişoarele ei bune: Nevinovăţia, Ingenuitatea şi Candoarea, dar a fost educată, din păcate de mătuşi-sa, Credulitiţa Puerilescu.   A învăţat-o să fie copilăroasă şi aşa a rămas. Nu este neapărat lipsită de prejudecăţi, dînd circumstanţe atenuante vinovatului, este lipsită de judecata în sine, prin suspendarea raţiunii. Chicoteşte tot timpul şi rîîîîdeee la orice, rîîîde ca „proasta-n tîrg”.. scuzaţi expresia.

Luciditatea de pe altă parte, se joacă cu verisoarele din partea tatălui: Claritatea, Trevzia şi Precizia. Şi pe ea a învăţat-o prostii cumnata lu tac-su: Acreala  Ursuzescu. E stearpă, n-are copii, dar e o sărbezitură de femeie. Ea nu rîde! Are din cînd în cînd cîte o grimasă în colţul gurii şi cîte o lacrimă în colţul ochiului.

Ba nu, ba nu! Naivitatea şi Luciditatea sînt ca două boli.

„Ţara lu Papură Vodă”

Ieri, în timp ce scriam despre Remeş, tot îmi venea chestia asta pe care am auzit-o din copilărie. Mama o tot spunea. Cu frică pe vremea aia, că nu aveam vodă, ci ceauşesc, „Ţara lu Papură Vodă”.

Habar-n-am de unde vine!

S-ar putea să fie vreo legedă care să explice asta. Voi ştiţi, poate îmi spuneţi şi mie.
Eu cred totuşi că este legat de mentalitatea de baltă coclită a acestor plaiuri.

Mai ales cînd mă gîndesc la justiţie,  la chestii din astea în care trebuie să te faci izvor şi cascadă, atunci, noi românii, „o lăsăm baltă”. 

Ne apucă mila! Şi de Omar, că are copii mulţi şi el, săracu, şi de Năstase, că s-a operat de glandă şi şi-a făcut şi el blog, e simpatic, şi de Băsescu, că e simţitor şi lăcrămează repede.

Hai „s-o lăsăm baltă”, fraţilor! Bine, s-o lăsăm baltă, dar lîngă baltă creşte stuf şi papură! Stuffstock, Stuffstock! 🙂
Vă miraţi atunci că ţara devine ţara Împăratului Papură? (Cum ar suna: casa princiară von Papura 🙂 )
Stuf şi papură peste tot să ascundă broscăraia gălăgiasă a politicienilor şi şerpăria şmecherilor.

Aşa-i românul, bun. „O lasă baltă” ca să facă stuf şi papură să pună peste jeg.  E bun la suflet, îi acoperă pe toţi.

Să vedeţi dacă în ţara lu Papură Vodă nu scapă şi Remeş şi Mureşan cu toate televiziunile şi diaconeştii lor pe cap. Să vedeţi.

Un singur lucru bun în ţara lu Papură vodă, se poate „da la peşte”.

Asta-i! Stăm degeaba cu plăcere. Toţi „nea gicii” de prin faţa blocului de pe la mine „dau la peşte” toată ziua şi cînd s-au săturat de dat la peşte, se duc să pescuiască de-adevăratelea la Criş. Sîntem un neam de pescari amatori şi de profesionişti la table şi şah.

Concluzie: noi nu sîntem un neam montan,  cu fruntea ca Carpaţii, între izvoare curate şi lacuri adînci, noi sîntem un neam care se simte cel mai bine în jurul bălţii. Aşa neam, aşa ţară, aşa bărbaţi, aşa stăpîni peste noi: Papură.

„Stau pe gînduri”

V-am mai spus că m-am bătut cu gîndul. Tare.

După ce-am făcut isprava asta…. de fapt chiar atunci, cînd era cu cîrpa-n gură, m-am aşezat călare pe el. Am şezut pe el. Pur şi simplu.

Simţeam cum se înmoaie, i se strivea voinţa.

Atunci mi-am adus aminte de cea mai potrivită imagine pentru stat pe gînduri.

Mamaia, bunica noastră din partea mamei ne trimitea prin toate cotloanele hambarului să căutăm cuiburile. Una dintre ele „căzuse cloşcă”, fără programare, fără nimic.

M-am apropiat de ea. A cîrîit ameninţător. S-a aşezat mai bine. Eu cu soră-mea, nimic, voiam să vedem cum arată un ou clocit.

Am prins-o, am ridicat-o, i-am luat un ou şi hîîîîîş cu el spre gura podului.

Pfiu ce putoare, ce gălbenare… ca un gînd neterminat…

Mă aşez din nou pe gînduri. Stau pe ele, ca cloşca aia din podul hambarului. Stau pe ele. Dacă nu le strivesc, o să iasă pui. dacă se sufocă, să le fie de bine… asta-i! Să trăiască puii de gînduri care merită să trăiască.

„Mă bate gîndul… „

I-am pus o întrebare Gîndurarului: Cum adică „mă bate gîndul”?

Cum poate să te bată ceva care nu are formă şi greutate?

Cît de tare poate să te bată gîndul?

Gîndul te bate la cap, ca o nevastă cicălitoare? Ca un tată cu palmă grea care-şi ridică copilul de la pămînt cînd îl plesneşte pe fese? Ca o mamă disperată care-şi primeşte fiul acasă la trei noaptea după ce a golănit prin oraş şi îl bate peste cap cu baticul, cu o gestică largă, dar cu atingere uşoară?

Cum te poate bate gîndul? Ca un pantof nou care face bătături, sîcîitor? Ca un picur de ploaie în streaşină? Ca o curea de raniţă soldăţească la drumul lung?

Cum te poate bate gîndul? Cum bate vîntul? Cum bate boarea rea de primăvară sau cea grea de toamnă?

Zilelea astea m-a bătut gîndul!

Foarte tare. Numai în gură şi în cap. M-a bătut cu picioarele şi cu pumnii şi la un moment dat, cînd tocmai dădeam să mă scol, a sărit pe mine şi ne-am tăvălit prin ţărînă dintr-o parte în alta ca luptătorii mongoli, unşi cu grăsime şi praf.

Ne-am luptat ziua şi noaptea. Sînt tot plin de vînătăi.

Gîndul este tare. Dacă-l laşi să crească, se duce repede în sus, cît alţii-ntr-un an, el într-o zi. Ca Făt Frumos creşte sau ca Zmeul cel Viclean.

Cînd e copil e uşor de stăpînit. Dacă şi-o ia în cap, dacă „ţi-o ia în cap”, mai bine zis, atunci ….. atunci e greu.

Aşa, cum vă ziceam, m-am bătut cu gîndul. Zi de toamnă pînă-n seară şi-apoi am luat-o de la capăt. A sărit sîngele pe pereţi.

La un moment dat l-am lovit la încheietura coapsei. Aşa m-a învăţat Cineva. Cică merge-ntodeauna.

Ştiţi cum s-a chircit? Gemea şi nu putea să respire. L-am încălecat, i-am pus căluşu-n gură şi l-am făcut rob, rob ascultării...

M-a privit cu ochii vineţi. Eu gîfîiam într-o parte, el se sufoca sprijinit pe celălalt perete cu petecul ăla de cîrpă-n gură. L-am sufocat aproape că tot voia să devină vorbă. Eu îl încălecasem să devină cuvînt, el, nimic, tot vorbă voia. Eu, cuvînt, el, vorbă şi tot aşa.

L-am dus la socoteală. L-am dus la piaţa de sclavi. Mi l-a cumpărat Cine mă învăţase cum să birui cu el. Zicea că El ştie ce să facă cu el.

I l-am dat şi ne-am dus să prînzim. Mi-a povestit povestea Lui.

El a fost dintotdeauna Adevăratul Gînd devenind Logos.

Simfonie în mi (noritar) minor pentru cor mic (st!)

O simfonie de texte care ne aduce aminte care care este esenţa creştinismului!

Creştinii n-au fost niciodată centrali, ci periferici. Şi-au păstrat însă concentrarea asupra Centrului, Cristos descoperit în Scripturi.

Creştinii n-au fost niciodată la conducerea polisului, dar n-au fost nici supuşi cînd le-a fost atacată credinţa. Au fost vocali în Agora şi tăcuţi în Circ, unde erau daţi la lei. Excentrici (devianţi faţă de centru), ambasadori ai unei alte lumi, au fost alungaţi, exilaţi, prigoniţi.

Creştinii n-au fost niciodată triumfalişti şi largi. Au fost înguşti şi sobri. Ascetici şi disciplinaţi. S-au dus pe pustii şi acolo au găsit pămînt fertil pe care l-au semănat cu sîngele lor spre creşterea Împărăţiei celei nevăzute.

Creştinii n-au avut niciodată simţul stăpînirilor, pentru că şi-au adunat comorile în altă parte şi nici dorinţe imperiale, pentru că împărăţia lor este din altă lume.

Creştinismul autentic a fost întotdeauna conjugat cu „puţin”, „mic”, a stat sub semnul „neînsemnatului” (o iesle insignifiantă, dintr-un staul neînsemnat, dintr-un oraş mărunt…. într-un mormînt nesemnificativ, dintr-o grădină periferică..)

La marginea lumii, pe cîmpiile cu stîne, la marginea oraşului, pe cruci de tîlhari, marginalitatea, neînsemnatul au atras întotdeauna privirile celor de pe tronuri împărăteşti şi scaune arhiereşti. Central a fost Cristos în mijlcul batjocurilor.

Iată simfonia de texte în mi minor pentru minoritar şi cor mic (sssst! să se audă):

Luca 12:32 Nu te teme turmă mică; că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia.

Luca 13:23 Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns:
24 „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.

Matei 20:16 Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Matei 7:13 Intraţi prin uşa cea strâmtă. Că largă este uşa, şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa. 4 Ce strâmtă este uşa! Şi îngustă calea, care duce în viaţă! Şi puţini sunt cei ce o află pre ea

Solo final este cîntat de Marcu cu măsura 12:24

Cîntaţi, vă rog, cu noi, dar nu cu înghesuiala, că nu iese, trebuie puţini,

Puţini au rămas? Atunci luaţi cu năvală! (Cum cîntă Matei dar în măsura 11:12)

Să-L de-cîntăm

Cum să facem cu Dumnezeu?

Îl putem de-picta prin icoane? Nu!

Îl putem de-scrie prin texte? Prin manuale, fie acestea şi de teologie. Nu!

Dar îl putem oare de-cînta? Nu-L putem des-cînta, dar îl putem de-cînta!

(Care-i diferenţa dintre cele două prefixe, altă dată!)

Fratele Niculiţă l-a de-cîntat pe Dumnezeu? Mai clar decît îl de-scriu teologii, mai frumos decît în de-pictează iconografii.

Pixul lui l-a descris mai clar în sunet, decît al poeţilor vers, al teologilor cuvînt, a pictorilor penel, a regizorilor culoare.

E calea cea mai sigură, nu? Oricum nu putea vorbi iscusit despre El. Merită să ascultaţi această romanţă cu tremollo de vioară.

Să-L de-cîntăm! Lui îi este de cîntat! Numai Lui!

Colţul ochiului şi coada gurii

Eu zîmbesc în colţul gurii.

Naum mă întreabă azi:

„Tati, de ce spunem: ne uităm cu colţul ochiului?”

„Ne uităm cu coada ochiului şi zimbîm în colţul gurii!”

„Ba, am auzit cu colţul”

Are dreptate copilul.

Şi „colţul gurii” şi „colţul ochiului” au aceeaşi formă. Aşa cam cum este „colţul ierbii.”

De ce ochiul ar avea coadă?

Atunci putem spune „zîmbim în coada gurii”? Nu. Gura are colţuri. Ochii codanelor au coadă, iar ochii noştri, necodiţi, au colţuri ascuţite la fel ca gurile noastre închise, aşa cum este „colţul ierbii”.

Da ce spuneţi de „colţ de pîine” şi „de prin toate colţurile pămîntului”

Da, de „a dat colţul”?

Dacă dai colţul, nu mai poţi zîmbi în colţul gurii şi nici să tragi cu coada ochiului. Gata! Răsare colţul ierbii peste ochii şi gura ta!

Iată un bun început de psalm de împrecaţie:

„Să dea colţul ierbii, Doamne, din colţul gurii celor care te blastămă”

Poate mîine îl scriu…simt cum creşte mînia …

Punem şi „P X”-ul pe Biblie?

Eram la o legătorie cu mulţi ani în urmă. Am dus o biblie veche la legat. Legătorul m-a întrebat:

„Doriţi să vă punem numele pe Biblie?”

„Nu, de ce? Sînt eu autorul? Puneţi numele lui Dumnezeu pe ea, dacă doriţi, El este autorul”

„Atunci să vă punem crucea pe ea?”

„Nu, lasaţi-o aşa, sînt baptist, noi nu prea punem cruce peste tot…”

„Aha, pocăit nu? Şi de ce nu puneţi cruce, de ce nu vă faceţi cruce? La biserică aveţi cruce?”

„Da, avem cruce la biserici, dar nu ne facem cruce şi ne gîndim mai mult la „Cristos cel răstignit”, cum spune apostolul, „noi predicăm PE CRISTOS cel răstiginit” nu obiectul pe care a fost răstignit…”

„Bun, da PX-ul îl punem? La pocăiţi am mai pus asta…”

Omul mi-a explicat că fiecare inscripţionare cu litere aurite costă şi voia cu orice preţ să-mi ia banii…

„Ce-i ăla PX?”

„Ei, uite…. asta”

Şi mi l-a desenat

„Oh, domnu… vă rog, nu-mi puneţi nimic pe Biblie, lasaţi… Asta nu este PX, este monograma Domnului Isus Cristos. La ce spuneţi dumneavoastră P este de fapt Iota grecesc, de la Isus, dar cu ornamentaţie, o ornamentaţie care s-a pierdut şi a fost amplificată, de aceea Iota seamănă cu un P, este prelungit prea mult spre dreapta ornamentul de sus.. iar la ce spuneţi X este litera Chi, din alfabetul grecesc, care vine de la Hristos, deci este monograma lui Isus Hristos”

„Da domnu şi de unde ştiţi?”

„Am învăţat la şcoală”

„Biine, vă fac biblia aşa cum doriţi. Piele sau vinil? Hai, daţi-o-ncolo de treabă, să fie piele, că-i carte sfîntă…”

„Piele să fie!”

………………………………..

Un eveniment recent mi-a adus aminte de acestă întîmplare. Trecem atît de adesea pe lîngă inscripţii şi simboluri care stau pe lîngă noi ca dintotdeauna şi nu ne întrebăm ce înseamnă…Au fost acolo tot timpul, le-am văzut în icoane, în mijlocul drumului, la răscruci, dar n-am fost la fel de curioşi cum e neamu la Irinel Columbeanu sau la „Stupize, Stupize!”

PS.

pentru cei interesaţi de evoluţia simbolului, iată o monogramă destul de veche. Cred că este prea mică bucla pentru a fi Rho, dar mai este o dovadă în această imagine. Uitaţi-vă în josul aşa zisului Rho, nu cumva este un Sigma? Deci ar putea fi un Iota sigma, vezi explicaţiile pentru ce înseamnă IC XC NI KA, grafiat altfel. Nu sînt specialist în epigrafie, dar mie aşa mi se pare din ce îmi aduc aminte de la orele de epigrafie de la Clasice din Bucureşti.

Prescurtarea despre care este vorba în comments arată cam aşa

Se ridică întrebarea…

Am corectat ceva lucrări. E sezonul.

Din cînd în cînd revine următorul reflex, într-o lucrare chiar de prea multe ori, „se ridică întrebarea…”

Deci, curentul cade, aşa singur de la el… pentru alţii „este luat”, iar întrebarea „se ridică”.

Întrebarea ori „se pune”, ori „se ridică”.

Întrebarea care se ridică este următoarea: întrebarea se ridică singură sau o ridică cineva?

Şi dacă o ridică, de unde o ridică?

De jos! Cineva a pus-o acolo.

De-aia întrebările sînt „uşoare”, adică uşor de ridicat şi „grele”, ca nişte grinzi care îţi cad pe umeri. Te poţi scrînti cu ele.

Se pare că întrebarea se ridică singură singurică. Ne apare înainte, ni se ridică în minte ca un pisoi de la piciorul mesei, ca milul de pe fundul apei, ca nisipul din pahar, ca strugurii din must.

Întrebarea care se ridică singură ne sperie precum pisica neagră care-o făcea pe mătuşa să scuipe-n sîn; ne tulbură, ca mîlul şi nisipul şi strugurii.

Ce viaţă să trăieşti fără să culegi întrebările de pe jos!? Ce urîtă viaţă!

Cine a pus întrebarea jos ca să ne încurce cînd se ridică?

Păi, probabil cineva care vrea să nu ne lase mintea odihnită… Dumnezeu îi pune întrebări lui Iov, vreo şaizeci şi ceva, el trebuie să le ridice…Grele întrebări. Uşor răspuns: „auzisem vorbindu-se despre tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut… ”

Iov a dat cu toate întrebările de pămînt…a răsuflat uşorat şi s-a lăsat ridicat deasupra întrebărilor.

INRI

Ce înseamnă INRI?

Mai simplu. Orice wikipedie vă spune că este vorba de iniţialele de la IESVS NAZARENVS REX IVDAEORVM, adică Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor.

VULGATA Joan 19:19 „Scripsit autem et titulum Pilatus et posuit super crucem erat autem scriptum Iesus Nazarenus rex Iudaeorum”
E curios cum foarte multe cruci bizantine nu poartă prescurtarea de la inscripţia în greacă, cum ne-am fi aşteptat, ci de la cea în latină. Nu-i aşa? De ce?

Ce înseamnă IC XC NI KA?

Ne plimbăm. Trei cunoscuţi. Am fost întrebat de unul dintre cei doi ce înseamnă IC XC NI KA?

Eram în faţa unei cruci ortodoxe.

I-am dat voie celuilalt prieten al nostru, mai umblat prin lume, să ne explice despre ce este vorba. Vădit încurcat, respectivul „ne-a dus cu vorba”: că se pune pe proscomidie, că se întipăreşte pe pîiniţele din altar, ca se ştampilează pe prescuri, că este o prescurtare, tot felul de poveşti.

Din nou am constatat cît de greu ne este ca români să spunem „îmi pare rău, nu ştiu” şi cît de lesne ne este „să ne aflăm în treabă”.

Din păcate şi în literatura vulgară explicaţiile sînt destul de „pe alături”

Prima parte este simplă:

IC înseamnă Isus acel C este un grafem alternativ pentru sigma grecesc.

XC înseamnă Hristos, X este chi, C, acelaşi sigma.

Deci IC XC este prescurtarea numelui Isus Cristos, cu un singur I, insist. Se pare că numai la noi se scrie cu doi I pe prescurile româneşti, (cu Hristos-Cristos am discutat în altă parte).

Deci:

IC XC pe un registru, cel vertical
NI KA pe al doilea registru, cel orizontal,

sau unul sub altul.

NI KA nu înseamnă nici Christos Victor, nici Conqueror, nici altele, dar are legătura cu asta. Iată încă o dată ce primejdios este să ne facem cultura pe Google. Peste tot pe motoarele de căutare sînt tot felul de interpretări ale acestui NIKA.

NIKA, scris într-un singur cuvînt, este de la verbul NIKAW (w este pentru omega în transliterare). Problema este: ce formă? Că avem nikaw, nikhsw, enikhsa, nenikhka. Acestea sînt formele principale pe care le puteţi găsi în orice dicţionar.

Unii spun că este un substantiv. Şi trimit la firma de adidaşi Nike. Greşit. Alţii spun că este viitorul.

Dacă ar fi fost viitorul simplu, ar fi trebuit să fie nikhsei ca în Apocalipsa 11:7. Isus Cristos va birui? De ce, da n-a biruit deja?

Dacă ar fi fost Isus Victor, atunci am fi avut cel puţin un participiu NIKWN, şi mai mult ca sigur articulat.

În 1 Ioan 5:4, avem forma de aici, NIKA, cu accent circumplex pe alpha şi cu iota subscris, tot sub alpha. Este, dacă gramaticile spun bine, indicativ, prezent, diateza activă, persoana a treia, singular.

Care este problema cea mai grea? Verbele contrase. Cele ca nikaw, agapaw, timaw, vezi Ioan 3:35, formează indicativul prezent în acest fel.

Cum se ajunge la această formă?

Forma de bază este nikaw, la indicativ prezent, pers. I, sg. se conjugă la persoana a doua nika – eis, dar are loc un fenomen fonetic şi rezultă nikas, cu iota subscris şi accent circumflex, apoi, persoana a treia, nika-ei, a plus e psilon rezultă în alpha lung, marcat de accentul circumflex, i coboară sub a şi rezultă iota subscris.

Se poate strecura totuşi o confuzie. Mai există şi alte forme la care, dacă nu sînt puse accentele şi subcrisele, pot fi confundate cu această formă de prezent cu aspect continuativ.

Şi anume: conjunctivul, prezent, activ, persoana a treia, singular, care are o formă identică, şi de aici probabil, datorită aspectului proiectiv al conjunctivului, a fost tradus cu viitorul, Isus Cristos să biruie! Şi mai este imperativul persoana a II-a, singular. Isuse Cristoase, biruie!

Toate cele trei forme ar fi posibile. Personal cred că este vorba de forma cea mai la îndemînă şi care ne asigură cele mai largi interpretări teologice.

Deci IC XC NI KA înseamnă Isus Cristos biruieşte, (învinge, cum doriţi, depide, dacă faceţi parte din curentul care respinge arhaismele şi slavonismele… ).

sau, cealaltă variantă după DOLR, după cum doriţi: Isus Cristos biruie!

Amin! Aşa să fie!