Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu

 

O istorie despre supravieţuirea miraculoasă pe mare: Jesus, Salvador şi Lucio

Lucio Rendon, Salvador Ordonez and Jesus Eduardo Vivand, along with two other companions set out in a 25 ft fiberglass boat, on a three day shark-fishing trip, early on 28 October 2005 from the port of San Blas Nayarit, Mexico. After baiting and placing their shark-fishing equipment, they celebrated and prepared for the big catch that was coming in the following day. The following day they returned to where they thought they had left the rigging, but it was gone. They spent the next couple of hours, and all their fuel looking for the expensive equipment. By the time they had run out of petrol, they were too far away from shore to row back, and the winds, combined with the westerly current swept them out into the wide ocean.

„Doamne, de ce mi-e bine, cînd sînt atît de departe de mine?”

Cel mai surprinzător răspuns la întrebarea Ce mai faci? mi-a fost dat de prietenul meu Liviu Ciortuz:
– Mă suport!
Profund răspuns în contextul Evangheliei, care ne arată că e greu să ne purtăm singuri povara Sinelui.
De aceea ne porunceşte Mîntuitorul să ne iubim aproapele … ca pe noi înşine. Greu lucru, grea măsură!

Unul dintre cele mai spectaculoase acte de curaj din istoria aviaţiei civile

I’ve found God…

Am ascultat cu deosebit interes emisiunea lui Robert Turcescu de ieri despre declaraţia celui care conduce observatorul astronomic al Vaticanului.

Din nou demonstrăm că sîntem un neam de isterici. Vorba lui CAragiale, în ţara noastră nu se munceşte mult, nu se gîndeşte mult, dar se vorbeşte mult.

Ce-a înţeles lumea: VATICANUL A RECUNOSCUT EXISTENŢA EXTRATEREŞTRILOR. Asta nu-i o problemă de teologie, este o problemă de hermenutică.

Ei, vaticanii, ne pregătesc deja pentru a ne întîlni cu un omuleţ mic şi verde pe care îl au conservat deja în frigiderele de prin Cetate.:) Să fim serioşi. La fel de adevărată ca autopsia celebră deja a extraterestrului de prin anii 50 la care rîde şi un student la medicină în anul I.

Unde-i ţara rromilor? …05

Italienii spun că la ei nu este deşi capitala ţării este Rroma! Ieri au încercat să le dea foc! Napoletanii, destul de bruneţi şi dînşii, trimişi de „Naşi” au aruncat nişte sticle incendiare în taberele rromilor din jurul oraşului.

Papa a încercat să spună cîte ceva împotriva xenofobiei. Nimic. A fost ridiculizat de presa oficială şi de bloggeri deopotrivă.

Cu evreii aproape că s-a terminat, la ţigani mai durează. Şi pe ei voia să îi omoare Hitler.

Aşa cum comenta BBC-ul dimineaţa: „prima epurare etnică a noului regim italian a decurs fără probleme”. Cinic, ironic?

………………………………

Unde-i patria rromilor? De unde au plecat? Putem aproxima? Care-i destinaţia lor? Unde merge acest neam neliniştit tot timpul, spre ce ţintă călătoresc?

După părerea mea cel mai bine se asortează în Rromînika. Aici sînt cel mai bine primiţi. Ne-am obişnuit cu ei.

Nu vedeţi că un român cîntă foarte bine Reihardt?

Veniţi înapoi acasă, dragi rromi şi poate, cu Evanghelia, ca în unele sate din Oltenia, poate cu Evanghelia ne schimbăm şi noi şi voi.

…………………………….

Unde-i cel mai potrivit loc al rromilor? Care-i destinaţia lor finală? Părerea mea este că acolo unde se spune, în Apocalipsa cap. 7 despre toate neamurile şi seminţiile…vom auzi şi ceva în genul lacrimilor care trebuie şterse în stilul lui Django Reinhardt. Nu ştiu dacă îl vom auzi pe el şi Minor Swing-ul lui, dar ceva în genul acela va fi la marea adunare a seminţiilor.

Şcoala rugăciunii…

Astă seară, la Fabrica de bărbaţi începem să discutăm despre Şcoala Rugăciunii. Întîlnirea va fi la ora 20.00, la Campusul Universităţii Emanuel din Oradea, sala C 3.

Ce este rugăciunea?

Cui ne rugăm?

Cît să ne rugăm?

Cum să ne rugăm?

Există vreo postură standard în care putem să ne rugăm?

Ce limbaj putem adopta în rugăciune?

Există vreun ghid în privinţa rugăciunii?

Trebuie să ne rugăm diferit dacă ne rugăm singuri, în Biserică, cu familia?

Rugăciunile noastre, dacă sînt greşit, le corectează cineva înainte de a ajunge la Tronul lui Dumnezeu?

Ascultă Dumnezeu toate rugăciunile? Pot să mă rog chiar tot ce-mi trece prin cap?

Există rugăciune „interzisă”?

Există rugăciune „corectă”?

Pot folosi rugăciunile altora, cărţi de rugăciuni?

Cum recunosc vocea Domnului? Cum îmi răspunde El?

Nu sîntem în primejdia autosugestiei şi auto-masajului psihologic atunci cînd credem că ne rugăm?

Ce rol are tradiţia Bisericii în învăţarea rugăciunii?

şi … altele

Microfon şi român

….. tot 9. Ce urmează nu-i de rîs, este de plîns!

Oamenii vor să-l ajute!

„Lăsaţi-mă în pace, ştiu eu!”

Aia-i o altă boală românească: daţi-ne banii, ştim noi ce să facem cu ei! Lăsaţi-ne, ştim noi mai bine!

Multe lucruri ne lipsesc ca naţie, dar unul ne este dat din belşug: siguranţa de sine!

Există şi instrumente de măsură pentru această calitate mixată şi amestecată în sîngele nostru de, aşa se spune, latini: cineva a propus, nu-s deloc original, să fie măsurate cu becalul şi vanghelul (1000 de vangheli este egal cu un becal, 1000 de becali este egal cu un …..). Tupeul, siguranţa de sine, impertinenţa, lipsa de complexe…

Noi le ştim pe toate: agricultură, fotbal, politică… ca-n Moromeţii. Nu ştie multă lume să citească ziarul, dar toţi înţeleg.

Doctorat în teologie pentru Hitler… propunere… 12

Nu-i propunerea mea, nu-s original, dar o susţin. Ravi Zaccharias comentează faptul într-una dintre cărţile sale, Deliver Us from Evil, carte căreia îi scriu un răspuns în aceste luni.

Emil Brunner a propus, cinic de altfel, dar cîtă dreptate este în propunerea sa….: să i se dea un doctorat în teologie post-mortem lui Hitler.

De ce?

Alexandru Vibrafonistul şi bloggingul…. 13

Ia apăsaţi aici să vedeţi ce vine. După ce m-am preumblat puţin aseară din nou pe la Dan prin site, după ce am chemat-o pe Neriah, care acum învaţă la flaut să o audă pe Ioana, am dat peste site-ul lui Alexandru, fratele ei.

Alexandru cîntă la vibrafon.

Fascinant instrument, dar mai fascinantă este tehnica de folosire a „maletelor”.

Priviţi cum le desface şi le adună, controlînd intensitatea percuţiei.

Proverbele Avvei sau Pateric de post modern II… 15

Iată AICI proverbele Avvei Sebastian.

Aşa cum ştiţi, am început un pateric împreună. Probabil îl vom continua, dar în tăcere şi ascundere. În orbire. În ascundere faţă de lume şi în orbire faţă de noi înşine.

Acest text este un început şi un sfîrşit …. Răspunsul meu va veni în ascuns.

…………………………………………………………………………….

Iată ce scriam în iulie

„Salutare la toţi” de la ….Ansamblov…. 16

Iată cîteva rînduri din partea unui prieten foarte bun care s-a semnat …. Ansamblov. Unii îşi vor da seama imediat despre cine este vorba.

A făcut o analiză asupra celor întîmplate pe acest blog în ultima vreme. Este perspectiva lui, sînt cuvintele lui.

Nu vă spun ce cred eu deocamdată despre ce spune el.

Acesta este textul

Salutare la toti

„Vreau să mor între fraţi, nu între stele…” … 18

Iată ce am primit zilele trecute de la un student.

Intr-o zi niste frati din SUA s-au gandit sa faca o bucurie fratelui Moldoveanu si l-au dus in cateva biserici din Europa.

In acest micut turneu, s-au oprit intr-o capitala, la cel mai mare hotel – Hilton.

Cand fratele a intrat si a vazut tot luxul de acolo, toata mancarea si tot ceea ce ochiul roman rar poate vedea, privind cele 5 stele ale hotelului a exclamat: „Atatea stele si nici un soare!”

Dezamagirea fratelui a fost ca toti bani se puteau cheltui pe tiparirea de carti, pe ajutorarea saracilor şi alte lucrari duhovnicesti.

Prima zi a fost in regula. A doua zi a rezistat. A treia zi s- a simtit ca la Gherla.

Si din a treia zi a inceput: „Vreau langa frati!”… Nimeni nu putea sta de vorba cu el pentru ca voia langa frati. S-au gandit ca daca pleaca, ar fi fost foarte greu pentru el si nu va rezista drumului, dar fratele a spus: „Vreau sa mor intre frati, nicidecum intre stele!”… au plecat si au ajuns la biserica dupa un drum lung.

Bucuria a fost mare si serviciul din adunare s-a prelungit, pentru ca era intre frati. Acela era mediul lui. Cred ca daca ar fi avut de ales intre Hilton singur si Gherla cu fratii, ar fi ales Gherla.

Iată acum ultima cantare pe care fr Niculita a scris-o… si pe scaun e sfeterul pe care l-a lasat el, exact asa cum l-a lasat – nimeni nu l-a clintit.

Am stat putin la ei… am plans, am ras, am cantat, ne-am rugat, ne-am salutat… am intrebat-o pe sora Lena cum e cu credinta si mi-a zis: „De la varsta de 16 ani m-am intors la Domnul.

Ma lupt zilnic ca nu cumva sa ma abat. Trebuie sa fiu foarte atenta, zilnic!”

Am intrebat-o cum l-a ajutat la scris pe fratele, mi-a spus: „Am lucrat in asa fel incat sa nu il deranjez! L-am lasat sa scrie!” – cu exceptia zilelor de inchisoare, totdeauna s-au rugat inainte de culcare… Am mai intrebat-o daca regreta ceva din viata si daca ar lua viata de la inceput, ce ar alege? mi-a spus: „Aceleasi suferinte” – sora are acuma 85.

M-am uitat la sora, ce sfanta, L-am vazut pe El in viata ei!

AS

Mor după tine 3…. 20

Vă mai amintiţi, Mor după tine 1?

Ei, am văzut acest lucru încă o dată.

Am văzut în sfîrşit sicriul cu cea mai mare cifră.

Am stat la căpătîiul lui. 95 de ani. Asta s-a întîmplat trei luni în urmă.

Domocoş Florian, a trăit 95 de ani, aşa scria în ianuarie pe sicriu!

Eva, nevastă-sa avea ochii uscaţi de plîns atunci. O bătrînă mică, chircită, 90 de ani.

A venit primăvara între timp. Pentru Eva a venit toamna. S-a uscat în fiecare zi, timp de 90 de zile, cîte o zi pentru fiecare an pe care l-a trăit. S-a uscat de dor după Florian, iubitul tinereţii ei.

Murea de drag după el şi-a „murit după el”.

Am înmormîntat-o în Joia Mare. A fost o înmormîntare însorită, cu zîmbete.

Ca un mir de nard curat le-a fost viaţa.

Florian 95 de ani,

Eva, 90 de ani.

72 de ani de căsnicie!

60 de ani pe calea credinţei…

Cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care le ştiu sînt cu bătrîni… Mai am cîteva, dar …. nu mai am timp!!!

Merită o dedicaţie, uite aşa, ca la radio.

Lor li s-a terminat numărătoarea inversă… mie abia-mi începu…

Constantin Tudose a plecat la Masă sau „Mor după tine” 2

Constantin Tudose, fost deţinut politic din grupul Pantalonilor Scurţi, coleg de detenţie cu fratele Nicolae Moldoveanu, conducător marcant al mişcării Oastea Domnului, a plecat la Masă, Acasă, acolo unde i-a fost pregătit locul. La 9.30 aseară, după o viaţă frumoasă de 86 de ani, şi-a urmat prea repede prietenul.

L-am cunoscut. Părul alb îi era cu adevărat o cunună de cinste. Ochii? De o blîndeţe rar întîlnită, dar lăsau să se vadă şi asprimea faţă de el însuşi şi faţă de păcat. Pocăinţa căii înguste i-a lăsat urme pe frunte şi pe trup. Rugăciunea îi era fierbinte, cunoaşterea Scripturilor, neîndoielnică. Iată Psalmul 23 în interpretarea dînsului.

Ultima predică a dînsului a fost despre Pocăinţă.

După ce s-a luptat şi a biruit împreună cu Domnul de patru ori cancerul, Isus l-a retras din ring, onorîndu-l pentru o viaţă aşa de frumoasă.

Sîmbătă, ziua în care şi Domnul a stat în mormînt, va fi însămînţat şi trupul său, la ora 12, la Cimitirul Sfîntul Lazăr din Galaţi.

La revedere, frate Tudose!

Spune-le sfinţilor că vrem şi noi acolo!

PS.

Mulţumesc lui A.S. pentru detalii!

Fotografia este făcută la înmormîntarea fratelui Niculiţă Moldoveanu. Mîna de pe umărul fratelui Tudose este a fratelui Petrică Găină.

PPS.

Relatare de la înmormîntarea fratelui Niculiţă Moldoveanu:

„Cand fr Petrica statea langa sicriu, a venit fr Tudose sprijinit de un tanar, pe nume Catalin, era venit din operatie, si a intrebat pe fratele Petrica: „pot sa dau panza la o parte?”, fr Petrica i-a raspuns ca se poate. Intr-o mana tinea bastonul si cu cealalta a dat panza de pe fata fratelui Niculita, i-a pus mana pe frunte si a zis: „Preaiubite frate, ai plecat Acasa, Portile de margaritar ti s-au deschis. Dumnezeu te-a binecuvantat cu cantari si te-a folosit in lucrarea Lui. Dute, in curand voi veni si eu.”… fr Petrica spunea, cu lacrimi: „M-a zdrobit rugaciunea lui”. Acuma din tot lotul a mai ramas fr Valer de la Simeria.”

Beniamin din Cuzap

Beniamin din Cuzap ESTE un tînăr. Îi cunoşteam sora, Rahela. Îmi este studentă. Am călătorit prin Pădurea Neagră spre Voivozi şi apoi Cuzap ca să-l întîlnesc şi pe el.

Pădurea Neagră nu e neagră acum. Este de un verde crud, înfiorător. Peste tot explodează viaţa. Muşchiul se caţără pe copaci, frunzele se desfoaie întinzîndu-se ca nişte copii treziţi să meargă la şcoală. Izvoarele de primăvară curg în gropile din şosea. Mi-am stropit faţa călcînd cu roţile în ele cu nesaţ şi sete.

Dincolo de Pădurea Neagră se înmoaie dealurile, sînt verzi şi încalecă caii surii şi maro, caii ieşiţi la păscut. Caii foştilor mineri.

Fabrica de sticlă este opacă. Moartă. Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră nu mai are geamuri. În Pădurea Neagră se construiesc biserici între schele mai înalte decît bisericile.

După ce am trecut de Pădure am intrat în Cuzap, un sătuc aruncat între dealuri ca apa dintr-o căldare care se împrăştie suptă în pămînt.

M-am dus să-l văd pe Beniamin din Cuzap, fratele Rahelei.

S-a terminat şi dosariada noastră?

Probabil că da. Acum este foarte convenabil să ne numim şi noi „preoţi”. Ei au scăpat. Nu vă vine să credeţi? Uitaţi AICI. Bravo dînşilor. S-au „descurcat”. Aşa-i românul, se descurcă. Le încurcă greu, dar le descurcă repede.

Acum problema noastră teologică şi practică este dacă pastorul din mediul evanghelic este asimilabil preotului care slujeşte în bisericile tradiţionale. Dacă da, e bine! Dacă nu, avem încă bătăi de cap! Eu nu cred că da, dar vor fi destule voci care vor spune „că da!”

Şi aşa sîntem noi clericali în practică, nu? Şi aşa numai la nivelul declarativ mărturisim preoţia tuturor credincioşilor… Deci?

Să se facă dreptate, dom’le, să intrăm şi noi în rîndul lor, a preoţilor (o salarizare de la stat ar mai urma, nu-i aşa?) şi să ne lase odată în pace cu tragerea asta la socoteală. Ce, măgar ceva privilegii acolo ca să fie …

Vivat! A murit dosariada preoţilor, trăiască dosariada politicienilor!

Sfinţii Închisorilor

Am urmărit pe Hotnews un serial extraordinar. Păcat că nu a fost remarcat la vreme. M-am ferit să fac prea mult tamtam pe chestiune, ca să nu mi se interpreteze greşit „trimiterile”, dar titlul uneia dintre ultimele istorii m-a emoţionat. Iată, Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!„. Ce frumos final pentru poveştile unor oameni atît de frumoşi!

„Să nu ne răzbunaţi!”, iată o posibilă soluţie şi pentru dosariadele noastre.

„Lăsaţi-i în plata Domnului… „, iată o posibilă atitudine pentru victime.

Poate că Daniel B. ar putea trimite către autorii serialului şi cîteva dintre poveştile noastre.

Tarkovsky ….

…despre tradiţie, experienţă, artă, cunoaştere, lume, om, spiritualitate. Tarkovsky este regizorul meu preferat. Poate că se luptă pentru locul I cu Akira Kurosawa.

Într-un interviu pe care l-am descoperit de curînd Tarkovsky vorbeşte despre tradiţie, acceptarea acesteia versus experienţa proprie.

Partea 1

Partea 2

Nu numai în artă, în film, merită să ne aşezăm în faţa acestei dileme.

Cred că şi în viaţa de fiecare zi, dar mai ales în viaţa de credinţă ar merita să ne întrebăm care sînt acele lucruri pe care trebuie să le învăţăm „first hand” şi care sînt acelea pentru care trebuie să dăm autoritate generaţiilor care ne-au precedat.

Oare cum s-ar putea învăţa rugăciunea cel mai bine?

Dacă veţi întreba un neoprotestant, ne va spune: la prima mînă, începi direct, dialog cu Dumnezeu?

Dacă veţi întreba un teolog din cadrul uneia dintre bisericile tradiţionale: prin şcoala rugăciunii, prin cărţile de rugăciuni, prin primirea tezaurului de minunăţii ale vorbirilor cu Dumnezeu.

În următoarele săptămîni vom petrece cîteva zile gîndindu-ne la şcoala rugăciunii…

Pînă atunci… Tarkovsky.

Aşa ceva nu s-a întîmplat…

Este fotografiat, sînt dovezi, dar …. nu s-a întîmplat. Cei care mă ştiu mai de departe mă ştiu ca un tip lipsit de zîmbet spre tristeţe, destul de sceptic spre pesimism şi prea ironic, uneori spre cinism.

De vreo cîţiva ani mă tratez de aceste boli, mai ales cu primăvară. Mă tratez cu privirile copiilor, cu cititul Bibliei, cu flori, cu alte cărţi, cu scris, cu jurnal, mai exorcizez cîteva porniri spre cinism cu blogul.

Am început să cred în oameni după o vreme. Am început să mă uit după „fondul lor bun”, după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, după bunătatea-rămăşiţă în adîncul sufletului.

Imaginile pe care mi le-a trimis ieri prietenul meu, imagini ale unui loc atît de familiar m-au aruncat din nou peste gînduri. Omul este adînc corupt şi cu totul depravat. Augustin şi reformatorii au avut dreptate. N-avem scăpare decît prin „naştere din nou”, printr-o totală, ontologică intervenţie.

Natura umană nu poate fi cosmetizată, bucălată şi pusă pe bigudiuri, nici un make-up nu poate ascunde urîţenia omului. Şi Plaut are dreptate: Homo homini lupus est.

Am privit fotografia aceasta şi aşa ceva nu se poate întîmpla.

Vă mai amintiţi de Dan?

Vă mai amintiţi de „Cum poţi să furi zîmbetul unui PR?”.

Dan a fost operat. Ne-am rugat cu toţii pentru el. Aici n-a mai contat confesiunea.

Şi iată:

„Multumesc Doamne ca mi-ai calauzit pasii si ca m-ai salvat!

Multumesc ca i-ai tinut de mana pe profesori in timpul operatiei si ca nu i-ai lasat sa tremure.

Multumesc pentru dragostea TA!”

Dane, continuăm să ne rugăm pentru tine! Măcar atît putem face. Curaj!

Awakenings – The Joy of life

Vă mai amintiţi Awakenings?

Un film pe care nu îl poţi vedea din cauza apei sărate din ochi.

Eu am învăţat lecţia bucuriei de la un verişor (da, verişor, nu văr, verişor, aşa este corect pentru el), Cristi. Ne-am jucat mult împreună.

Cristi are sindromul Down, dar este atît de bucuros, atît de plin de afecţiune şi grijă.

Astăzi, cu Iuliana, verişoara mea, ne-am amintit împreună de Cristi.

„Îţi aminteşti? Cristi, Cristi cel care era tot timpul vesel… ”

Nu ne-am amintit de Cristi „cel bolnav” nici de Cristi „cel handicapat”, ci de Cristi cel Vesel a lu tanti Justina

Revăzînd aceste scene mi-am adus aminte de Cristi! Să vedeţi cînd se va trezi Cristi…

De ce oare lacrimile sînt sărate?

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cam asta-i! În rest…. vă recomand cu toată căldura acest film realizat „după o întîmplare adevărată”, o poveste greu de digerat, dar care poate fi pentru unii un „turning point” în felul în care gîndim detaliile vieţii.

Comunicat: ironie cristică, ironie socratică, zeflemea, persiflare, pamflet, diatribă, ridiculizare

Astăzi, făcînd o tură blogurilor, am descoperit cele două pamfelte usturătoare pe care Rasvan Cristian le-a scris împotriva lui Dănuţ Mănăstireanu.

Mărturisesc că le-am citit doar în diagonală şi am rămas profund intristat de faptul că ironia cristică, fără a mai trece prin etapa ironiei socratice, a degenerat în diatribă usturătoare, în pamflet biciutor.

Am apreciat de la bun început talentul evident al lui Rasvan Cristian, uşor de recunoscut la prima vedere, la fel sensibilitatea lui foarte ascuţită, ascunsă după împunsătura condeiului, dar nu încurajez acest fel de scriitură.

Precizez faptul că eu şi Dănuţ Mănăstireanu ne situăm în multe lucruri pe poziţii diferite, dar nu cred că aceasta este calea de rezolvare a diferenţelor şi nici de luminare a celor care sînt în căutarea adevărului şi a Feţei Domnului. Nu cred că zeflemeaua, persiflarea, miştocăreala trebuie confundate cu spiritul ludic. Nu cred că ridiculizarea cuiva, oricine ar fi acesta, este modul de a mustra în Domnul.

Îmi rezonează în aceste zile foarte puternic în minte versetul din Iacov 3:17.

Iacov 3:17 Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.

Regret profund dacă prin nevegherea mea sau prin abolirea cenzurii pe blogul meu sau prin alt gest am încurajat fără să vreau creaţia acestui gen de texte.

Îmi asum responabilitatea lansării lui Rasvan în blogosferă, dar se pare că a învăţat să umble pe propriile lui picioare, iar direcţia în care a luat-o prin ultimele posturi nu corespunde direcţiei pe care eu am visat-o pentru blogosfera evanghelică din România. Ironia cristică, cel mult socratică, da, puţină urzică şi un pic de acid, poate, dar nu bătaia de joc la scena deschisă.

Poate că în postul mare înainte de Paşti ar trebui să ne punem la „post de posturi”.

Dumnezeu să ne dea lumina şi prin lumina Lui să vedem lumina!

PS.

Iată ce scriam în urmă cu ceva timp!

Aici şi Aici.

O, Dragoste, nu eşti obosită încă?

Astăzi este ziua mamei mele. Azi împlineşte 60 de ani.

Dar pentru mine a rămas tot aşa, ca la 27 de ani, cînd a rămas văduvă.

O văduvă neobosită.

Am descoperit acest cîntec cînd cealaltă mamă, mama soţiei, a trecut la Domnul.

N-a obosit să iubească pînă în ultima clipă, de aceea acum mă gîndesc la toate mamele a căror dragoste n-a obosit încă…

Autorul, da, nu este cel mai spiritual om, nici nu-l recomand cu căldură celor care nu au darul dreptelor cumpăniri,

dar… însă… totuşi…

Cîntecul are la origine un vechi cîntec din zona Quebecului.

Corneliu Peleaşă

Vă mai amintiţi de pastorul Corneliu Peleaşă? Zilele trecute a fost la slujbele de vestirea a Cuvîntului de la Aleşd.

Corneliu Peleaşă este un om deosebit. La cei 38 de ani ai săi a trecut prin foarte multe suferinţe şi încercări.

Mama sa a decedat în urma unui cancer cumplit pe cînd dînsul avea doar doi ani.