Ce pot să spun în faţa unei asemenea creaţii. Pentru că este zi de post am căutat o rugăciune. Am găsit-o. Un foarte cunoscut text atribuit lui Francis de Assisi.
Dove è odio, fa ch’io porti l’Amore,
Dove è offesa, ch’io porti il Perdono,
Dove è discordia, ch’io porti l’Unione,
Dove è dubbio, ch’io porti la Fede,
Dove è errore, ch’io porti la Verità,
Dove è disperazione, ch’io porti la Speranza,
Dove è tristezza, ch’io porti la Gioia,
Dove sono le tenebre, ch’io porti la Luce.
Iată AICI proverbele Avvei Sebastian.
Aşa cum ştiţi, am început un pateric împreună. Probabil îl vom continua, dar în tăcere şi ascundere. În orbire. În ascundere faţă de lume şi în orbire faţă de noi înşine.
Acest text este un început şi un sfîrşit …. Răspunsul meu va veni în ascuns.
…………………………………………………………………………….
Iată ce scriam în iulie
Iată ce am primit zilele trecute de la un student.
Intr-o zi niste frati din SUA s-au gandit sa faca o bucurie fratelui Moldoveanu si l-au dus in cateva biserici din Europa.
In acest micut turneu, s-au oprit intr-o capitala, la cel mai mare hotel – Hilton.
Cand fratele a intrat si a vazut tot luxul de acolo, toata mancarea si tot ceea ce ochiul roman rar poate vedea, privind cele 5 stele ale hotelului a exclamat: „Atatea stele si nici un soare!”
Dezamagirea fratelui a fost ca toti bani se puteau cheltui pe tiparirea de carti, pe ajutorarea saracilor şi alte lucrari duhovnicesti.
Prima zi a fost in regula. A doua zi a rezistat. A treia zi s- a simtit ca la Gherla.
Si din a treia zi a inceput: „Vreau langa frati!”… Nimeni nu putea sta de vorba cu el pentru ca voia langa frati. S-au gandit ca daca pleaca, ar fi fost foarte greu pentru el si nu va rezista drumului, dar fratele a spus: „Vreau sa mor intre frati, nicidecum intre stele!”… au plecat si au ajuns la biserica dupa un drum lung.
Bucuria a fost mare si serviciul din adunare s-a prelungit, pentru ca era intre frati. Acela era mediul lui. Cred ca daca ar fi avut de ales intre Hilton singur si Gherla cu fratii, ar fi ales Gherla.
Iată acum ultima cantare pe care fr Niculita a scris-o… si pe scaun e sfeterul pe care l-a lasat el, exact asa cum l-a lasat – nimeni nu l-a clintit.
Am stat putin la ei… am plans, am ras, am cantat, ne-am rugat, ne-am salutat… am intrebat-o pe sora Lena cum e cu credinta si mi-a zis: „De la varsta de 16 ani m-am intors la Domnul.
Ma lupt zilnic ca nu cumva sa ma abat. Trebuie sa fiu foarte atenta, zilnic!”
Am intrebat-o cum l-a ajutat la scris pe fratele, mi-a spus: „Am lucrat in asa fel incat sa nu il deranjez! L-am lasat sa scrie!” – cu exceptia zilelor de inchisoare, totdeauna s-au rugat inainte de culcare… Am mai intrebat-o daca regreta ceva din viata si daca ar lua viata de la inceput, ce ar alege? mi-a spus: „Aceleasi suferinte” – sora are acuma 85.
M-am uitat la sora, ce sfanta, L-am vazut pe El in viata ei!
AS
Ucenicia presupune schimbarea competenţelor. Ai fost pescar de peşte, acum te fac pescar de om. Petru este în devenire. Ucenicia desfiinţează proverbul: cîinele bătrîn nu mai învaţă lucruri noi.
Petru se mişcă în Evanghelie între cele două competenţe ale sale, cea nou cîştigată, pentru oameni şi cea veche la care se întoarce cînd este în depresie, după moartea Domnului, la undiţele sale.
Din moment în moment iese de pe axa pescăriilor sale, de om şi peşte, peşte şi om şi încearcă a deveni umblător pe ape. Ratează.
Tragi-comică ratare.
Cam aşa cere Dumnezeu de la noi…
Am scris acest articol cu mai mult timp în urmă. Tot timpul m-am gîndit la unul dintre oamenii pe care i-am admirat întotdeauna, unchiul meu, Florea Cruceru.
L-am văzut întrupînd această idee de slujire în faţa lui Dumnezeu în dedicare totală… cu totul totului tot.
Iată articolul AICI.
Este cam lung, dar este duminică seara…
Leon (1994) sau The Professional. Un film tulburător. Da, sînt de acord, cu foartă multă violenţă, cu mult sînge pe pereţi, explozii măsurate totuşi, cu duioşie, sensibilitate, durere şi…. foarte bine jucat. Jean Reno este un actor cu posibilităţi apropiate de cele ale lui De Niro.
(Mă tot întreb de-o vreme încoace de ce creştinii nu pot face ceva de Doamne-ajută! Muzică, film, calitate etc. Poate că este un răspuns şi la asta : „între noi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii”, dar mai poate fi un răspuns…. )
Nu-i fac reclamă, dar filmul pune o problemă legată de ceva ce am discutat zilele trecute la postul despre Mielu bun suge la două mă-sa şi anume: ucenicia.
Ce este ucenicia? Ce este ucenicul …etc.
Ucenicie se poate face pentru orice şi în orice… şi pentru ucidere şi pentru …. naştere …. şi pentru aruncat pietre şi pentru strîns pietre, şi pentru rupt şi pentru cusut, şi pentru lovit şi pentru îmbrăţişat, şi pentru ….
Ucenicia nu este o invenţie a creştinismului. Creştinii au dus ucenicia la maximum de perfecţiune, după care au abandonat-o.
Ce pierdere! Ce capodoperă uitată în deşert! Asta-i adevărata noastră creaţie.
Iată filmul tulburător al lui Luc Besson despre „ucenicie”, un film tulburător care merită muzica tulburătoare a lui Sting şi versurile la fel de tulburătoare… . pentru gînduri tulburătoare de o luni tulburantă.
Să aveţi o săptămînă tulburătoare spre folos…
Maestre….. cortina:
O mare parte din timpul de rugăciune este pregătirea pentru rugăciunea însăşi.
Iaon Scărarul spunea: „Noi încetăm să ne rugăm înainte de a începe”.
Ne grăbim prea tare ca să bifăm în program faptul că am fost la liturghie, că ne-am rugat, dar nu aşteptăm să intrăm în prezenţa Domnului.
Moise s-a tot apropiat de rug, a trebuit să se descalţe pentru a sta pe pămînt sfînt. Noi, în graba noastră, dăm cu bocancii în fragilul rug.
Pe munte se urcă, aşa cum spune Grigorie, Moise s-a urcat pe munte şi poporul a rămas în urmă, s-a tot apropiat de Dumnezeu, dar urcuşul acesta i-a luat timp, energie, efort.
Nu poţi să închizi ochii repede, să spui lozincile de început şi, după 10 minute, formulele de încheiere. Între? Chestii pe care le arunci la picioarele lui Dumnezeu.
Credem că putem trimite o rugăciune ca pe un email scris în grabă, ca pe un SMS, butonat rapid între două staţii de troleu.
Domnul Însuşi a stat în rugăciune, şi-a făcut timp cîte o noapte întreagă, singur, pe munte. S-a pus deoparte.
„Nu există putere fără puritate” spunea Gerhardt DuToit. Oare cum s-ar putea obţine această puritate? Avem vreodată şansa de a fi puri precum Domnul Cristos?
Cu siguranţă, nu? Noi sîntem puri prin punerea noastră de-o parte în El, cel cu totul pus de-o parte. Sîntem sfinţiţi prin sfinţirea Lui.
Putem privi drept spre tronul de slavă a lui Dumnezeu, doar prin Cristos, în Cristos, cu Cristos.
Cum putem să ne aşezăm în acestă relaţie? Ne trebuie timp să ne cufundăm în Cristos. Să stăm în meditaţie.
Să închidem ochii şi să tăcem înaintea Domnului. Să tăcem pur si simplu.
În orele noastre de rugăciune, după ce se dă „Startul”, imediat simţim nevoia de a spune cuvinte. Dorim să spunem cît mai multe cuvinte şi repede. Ca nu cumva să fie vreun moment de tăcere „penibilă”.
Dacă se întîmplă cumva trebuie să „dăm o cîntare”.
Aţi participat vreodată la o oră de rugăciune la care fraţii şi surorile să „tacă” înaintea Domnului, pur si simplu, să tacă împreună pentru a găsi prezenţa Domnului?
Avem nevoie de oameni ai rugăciunii care să fi descoperit frumuseţea rugăciunii pentru a ne conduce în rugăciune.
Avem nevoie de mistici pentru a ne apropia de tainele Domnului.
Nu credeţi?
Să aşteptăm să intrăm în Prezenţa Domnului, să ne pregătim pentru a ne ruga, fără a sacrifica admirabilul preludiu al rugii.
-De ce taci, Vitalie? Fă ceaiul.
-Azi nu am văzut nimic despre care să întreb, toate îmi sunt clare. Ceainicul este aici, este vizibil şi clar, nu trebuie privit printre gene ca să îmi fie şi mai clar. Ierburile sînt aici, au miros şi consistenţă. Nu este nimic metafizic legat de ele. Sînt ca un hamburger cînd îmi este foame, ca o farfurie cu spagetti, ca o pizza aburindă. Toate acestea sînt scăldate de concreteţe, nimic metafizic în ele, maestre.
-Dragă Vitalie, pînă în urmă cu 50 de ani, cultura occidentală semăna cu un sandwich uşor de analizat, îl iei pe Platon[1] şi pe Aristotel, suprapui peste ei Augsutin şi Toma şi înţelegi despre ce este vorba, daca mai condimentezi şi cu Kant şi Hegel, aproape că îţi dădeai seama încotro mergea lumea. Cultura generaţiei mele este de tip „spagheti”, tragi de una şi nu ştii în cîte şi pe unde este încîlcită. Mulţi din generaţia care îmi urmează sunt cu yoga, arte marţiale, muzică de enya, vangelis, coranul şi derrida.
Sincresmul face din cultura noastră, o cultură greu de analizat, şi dacă ne este greu să formulăm problema, ne este greu să îi dăruim lumii sarea şi lumina unei culturi alternative.
Trăim într-o cultură de tip „pizza”, cu de toate, care nu are legătură neapărat cu postmodernismul, nici cu starea noastră de balcanici, probabil, cultură de screensavers, de mozaic, de spaghetti impleticite.
-Avva, am citit cîteva rînduri despre Platon.
-Nu ştiu, Vitalie. Îl ştiu, dar nu îl cunosc, l-am citit, dar nu l-am văzut.
Marcu Nichifor este o figură foarte cunoscută între baptişti. Este un fel de avvă al baptiştilor. S-ar putea face o întreagă colecţie de apoftegme, o antologie de întîmplări. A fost un om al credinţei, un vorbitor extrem de carismatic, cu mult simţ al umorului, de-o spontaneitate şocantă, cu o inteligenţă naturală strălucitoare.
Daniel Brînzei are o mulţime de poveşti cu el. Poate că şi asta o poate povesti mai bine şi cu detalii mai exacte.
Doi soţi sînt în conflict. El, se înţelege, a bătut-o. A ciufulit-o binişor de tot că au rămas urme.
L-au chemat pe pastorul bisericii. Spre ghinionul lor, Marcu Nichifor.
Soţul a început să se mărturisească. A spus aproape tot. Soţia l-a ajutat să îşi ducă mărturisirea pînă la capăt, arătîndu-şi vînătăile.
După toată spovada, pastorul Marcu i-a pus la rugăciune.
Soţul a început:
„Doamne Isuse, iartă-mă că m-am purtat nepotrivit cu soţia mea… ”
Din spate pastorul cu voce tare, ca să acopere mărturisirea timidă a enoriaşului:
„şi-a batut-o, Doamne, şi-a batut-o, iartă-l” ….
Nu l-a lăsat pînă n-a spus şi Domnului totul, aşa cum s-a întîmplat.
Din cînd în cînd, atunci cînd scriem sau ne rugăm mărturisiri, avem nevoie de strigătul cu puternic accent basarabean al pastorului Nichifor, strigăt întrerupt doar de ticul aşa de cunoscut, tusea seacă:
„Şi…..” adăugaţi voi, că el nu mai trăieşte să ne fie plăieş la conştiinţă.
„Cum nu vii tu, Marcu doamne, ca, rugîndu-te cu ei…
Să-i împarţi în două cete, în pocăiţi şi farisei”
-Părinte, am văzut …
-Fiule, închide ochii trupului pentru a-ţi disciplina trupul. Nu privi, scrutează. Deschide-ţi sufletul către Domnul cel nevăzut pentru a vedea prin ochii credinţei. Să nu încerci să înţelegi cu mintea şi să simţi cu inima. Inima omului este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea[1]. Mintea nu are lumină nici ea fără Cuvîntul lui Dumnezeu. De aceea spune Scriptura că „păgînii trăiesc în deşertăciunea gîndurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor”[2]. Eşti inteligent, dar nu eşti înţelept. Ochii îţi vor înşela mintea şi mintea întunecată îşi va umbri inima şi izvoarele inimii se vor răci în umbra gîndurilor rele. Priveşte dar lumea printre gene, vei vedea mai clar, închide ochii şi vei vedea mai mult.
[2] Efeseni 4:18
V-am mai povestit de ideea asta.
Ei, totul devine serios. Se pare că se transformă într-un fel de roman.
Iată aici continuarea.
Mai bine zis… introducerea.
…………………………………………………………………….
Acesta este un pateric. Un pateric este o scriere care consemnează o istorie a uceniciei petrecută între un păstor sufletesc şi un ucenic. Este un pateric de post modern. Nu este un pateric postmodern. Nu este o salată de gînduri, nici o imagine caleidoscopică a lumii după ispitele veacului postmodern în care trăim. Este un pateric de post. Un post al minţii de imagini şi închipuiri. Un post necesar omului modern, însemnat de imagini.
Vitalie vede. Aceasta este problema lui. Vede şi pune întrebări unui păstor spiritual orb. Problema părintelui nu este aceasta pentru că s-a învăţat la post de vedere şi închipuiri de pe vremea cînd vedea lumea aşa cum era. Acum trăieşte în lumea pe care nu o mai vede aşa cum este, ci aşa cum a fost şi cum ar trebui să fie.
Vitalie-văzătorul capătă înţelepciunea cînd începe să zărească lumea nu aşa cum a văzut-o, i se dezveleşte acum prin ochii maestrului orb. Cu timpul, în cele 1001 de zile în care au stat împreună, părintele a văzut lumea prin ochii ucenicului şi ucenicul a văzut lumea prin ochii părintelui Sebastian.
Vitalie a venit pe 3 octombrie 2003 şi a plecat în 30 iunie 2006. A venit la început de toamnă, într-o zi de vineri, de post, la începutul anului bisericesc şi a plecat tot într-o vineri de post. Unele poveşti sînt pentru 1001 de nopţi. Poveştile celor care umblă în lumină sînt pentru 1001 de zile.
Eu, ucenicul Ioiel, împreună cu un alt păstor sufletesc, Luca, am văzut totul şi putem povesti doar o parte. La început, ucenicul Vitalie a apucat să fotografieze ce a văzut. I-am luat pozele drept canon şi pe unele i le-am aşezat aici. Acum, pocăit, nu mai poate recunoaşte lumea aşa cum o văzuse prin deschizătura aparatului ca printr-o gaură de cheie prin care şi-a strecurat privirea de hoţ. Poate orbi pentru că i s-a îmbogăţit sufletul atît de mult încît în lăuntrul său trăieşte o altă lume cu mireasmă cerească.
Părintele Sebastian Orbul ne-a învăţat să scrutăm lumea fără ochi pentru a trăi în ea fără ea, să iubim lumea şi să urîm lucrurile din lume, să trăim în lume, fără a ne ademeni cu ea.
Ieri părintele Sebastian Orbul a închis ochii, a adormit. Ceea ce i-a luat lumina ochilor l-a scos din lume spre Lumină. Ceea ce a văzut este trecător, ceea ce vede acum este veşnic.
Ucenicul Ioiel
Azi am primit una dintre cele mai frumoase scrisori din partea unui student.
Totul a pornit de la o întîmplare care, în alte condiţii, ar fi uşor de trecut cu vederea.
El spune:
„L-am intrebat pe Prietenul meu cel mai apropiat: „Pe unde umbli si cu cine?” Mi-a raspuns cu o voce articulata de un suflu de aroganta: „Calatoresc cu maestrul meu in stanga mea!” Eu l-am infruntat cu dojana si i-am spus: „Nu cred! Poate maestrul tau umbla avandu-te la dreapta sa!”
Cine alaturi de cine sta? Cine este reperul?
copilul la dreapta tatalui,
femeia la dreapta barbatului,
Fiul (Isus Hristos) la dreapta lui Dumnezeu…
ucenicul la dreapta maestrului.
Nu mentorul calatoreste cu ucenicul ci ucenicul merge cu cel care-l calauzeste, urmandu-i directia. Cel care se asociaza este ucenicul, cel mic, nestiutor, cel in formare. Cel care stabileste drumul de mers, cel care stie unde trebuie sa ajunga, cel care are ce sa dea… este maestrul.”
N-are dreptate cu totul acest ucenic!
Uneori învăţătorul stă la dreapta ucenicului, lăsîndu-se călăuzi de întrebările acestuia.
Acum răsfoiești arhivele pentru categoria Patericul.
La patratosu 