Epilog: despre bine, rău, mai bine şi mai rău… 03

Este ultima duminica de blogger 🙂 . Întotdeauna duminica m-am abţinut de la blogging. Bine am făcut, dar în fiecare duminică obişnuies să stau să evaluez, aşa cum fac asupra tuturor lucrurilor: ce a fost bine, ce a fost rău în săptămîna care a trecut? Ce ar fi fost mai bine, ce ar fi fost cel mai rău? Ce este foarte bine, ce este foarte foarte rău?

Mi-a venit în minte un articol-epilog, care se potriveşte foarte bine ca epilog şi la acest blog. Eu cred că o posibilă cheie de interpretare a cărţii Eclesiast este „bine şi rău, mai bine şi mai rău, cel mai bine şi cel mai rău”. Nu ştiu cît este de convingător, dar mie mi-a plăcut 🙂 .

Lui Dumnezeu îi plac tupeiştii….07

Dacă nu credeţi asta, citiţi cartea lui Iov.

Uite ce cred eu despre asta.

După ce citeşti Iov, nu poţi să nu rămîi netulburat, atîtea tensiuni, atîtea întrebări, atîtea neclarităţi. Oare nu este aşa viaţa însăşi?

Cine poate răspunde la întrebarea DE CE? Acesta este una dintre temele din cartea Iov. De ce Domnul dă suferinţă unora şi pe alţii îi lasă cu coapsele pline de osînză?

Care este nebunia prietenilor lui Iov? Dau răspunsuri proaste la întrebarea De ce? Nu cred! Problema lor este una care se leagă direct de Dumnezeu!

Isus, Adevărul absolut sau relativ?… 10

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta! 🙂

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea „absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă „dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

CAV-ul – varianta audio

La cererea „ascultătorilor”, cu mare frică şi timiditate, am pus şi varianta audio a mesajului de la Cluj, Calea, Adevărul şi Viaţa. Sînt şi celelalte pentru cei interesaţi. Îi mulţumesc lui Pety pentru munca de editare. Excelentă muncă.

Este o predică despre Noul Chivot – Isus. El este noul Toiag – Cale, este noul Vas cu Mană – Viaţă, este noua Tablă a Legii – Adevărul.

Nu ştiu dacă trebuie să îmi cer scuze pentru accentul moldovenesc. Dimpotrivă 🙂

În rest, editaţi voi bîlbele şi parantezele.

Da, am vorbit alert pentru că m-am luptat cu timpul. Nu strig de obicei la lume. Nu-mi place, dar de data asta mă alerga limba mare de la ceas.

Iată AICI.

„Aveţi credinţă în Mine…Calea, Adevărul şi Viaţa” … 17

Avertizare: Post lung şi încîlcit. 🙂

îmi cer scuze pentru caracterul dezlînat al acestor rînduri. Nu reprezintă altceva decît o schiţă de predică. Aş fi împărţit-o în 10 mini eseuri, dar nu mai am timp…

Am postat-o pentru că a fost solicitată de cîţiva prieteni.

Umplutura? Diseară la Iris

Introducere – din nou la fundamente

Ce este cultura?
Ce este religia?
Ce este adevărul?

Creştinism versus Creştini? Ismele? „În-creştinătatea”

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală – să nu vi se tulbure inima

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii
Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Creştinism sau Cristos?
Creştin sau Creştinism?

Calea
Adevărul
Viaţa

La capătul Căii, dincolo de Adevăr, dincolo de Viaţă?
Religia creştină o religie care te învaţă cum să mori

Isus – Chivotul

Toiagul – Calea
Vasul cu mană – Viaţa
Tablele Legii – Adevărul

De ce nu a crezut Toma? Probabil pentru că nu avea întrebarea potrivită pentru a primi răspunsul potrivit…

Ioan 14:1 Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi.
2 În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă, voi să merg să gătesc vouă loc.
3 Şi de voi merge să gătesc vouă loc, iarăşi voi veni; şi vă voi lua pre voi la mine, ca unde sunt eu, şi voi să fiţi.
4 Şi unde eu merg ştiţi, şi calea ştiţi.
5 Zis-a Toma lui: Doamne, nu ştim unde mergi; şi cum putem să ştim calea?
6 Zis-a Iisus lui: Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.
7 De m-aţi fi cunoscut pre mine, şi pre Tatăl meu aţi fi cunoscut; şi de acum îl cunoaşteţi pre el, şi l-aţi văzut pre el.
8 Zis-a Filip lui: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă.
9 Zis-a Iisus lui: Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: Arată nouă pre Tatăl?

Ce este comun culturii şi religiei? Ambele sînt rezultat al întrebărilor. Întrebările necesare (Eliade)

Cultură? Religie? Care este diferenţa dintre ele?

N-am văzut credincioşi proşti…19

Niciodată. Am văzut „talibani”, fanatici, sclifosiţi, moftangii, dar n-am văzut credincioşi proşti. Credinţa nu este un dar „de la natură”, nu este o chestie care „îţi vine” natural.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, (1 Cor. 13) toate trei se comportă la fel. Fiecare dintre ele ţin de voinţă, determinare, disciplină şi muuuultă…. minte! Oamenii cu-minţi pot iubi, spera şi crede. În această ordine.

Dacă nu iubeşti, faci doar sex, dacă nu nădăjduieşti, disperi şi singura alternativă a disperatului este înşelarea simţurilor prin orice fel de stupefiant dar… dacă nu crezi, crezi. Orice om crede. Nu exsită fiinţă umană care să nu creadă.

„Bunavestire” şi „buna-îngerire”

Cineva m-a întrebat dacă baptiştii ţin Bunavestire? De ce nu se fac slujbe etc?

Ba da, ţin. În biserica noastră se ţine slujba de dimineaţă, de la 10, şi slujba de seară, de la 18.00.

Fecioara a fost „evanghelizată” de înger. I s-a dat buna-veste (nu asta este eu-anggelizw) iar îngerul a „bine-îngerit”.

Buna vestirea este arhetip al oricărei evanghelizări, cum să nu o celebrăm?

Ce cred baptiştii despre Fecioara?

Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

Despre duşmani, vrăjmaşi, Vrăjmaş şi iubirea (in)finită

Tabloul lui Memling… ultima săptămînă.

Despre Isus şi duşmanii Săi cu referire la Evanghelia după Matei, în data de 19 martie la ora 19.00 în Cluj, în Mărăşti.

Cine au fost duşmanii lui Isus?

Cum s-a raportat Isus la vrăjmaşi, la Vrăjmaşul?

Atitudini, dialoguri, personaje…

Se pare că iubirea vrăjmaşilor nu presupune neapărat şi părtăşia cu aceştia.

Iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă şi respect.

Isus nu şi-a iubit şi nu-şi va iubi toţi vrăjmaşii.

Isus nu îl mai iubeşte pe vrăjmaşul.

Iubirea este limitată de ultima decizie pe care o poate lua cineva.

Iubirea Lui este din veşnicii, dar nu este infinită. Din pricina sfinţeniei Lui, într-o „bună zi” iubirea Lui va sfîrşi în judecată şi pedeapsă veşnică.

Iubirea Sa stăruie asupra noastră atît timp cît sîntem în „plasa” relaţiei cu El, atît timp cît ne mai poate atinge. Odată ieşiţi din proximitatea Lui eficace…. iubirea Lui încetează şi se transformă în Vrăjmăşie.

Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.

Isus, „elevatul”, ca piatră de poticnire – Cărbunii Eulaliei 7

Isus, elevatul, ca piatra de poticnire

Isus a exemplificat cel mai bin în viaţa lui ce înseamnă să fii relevant. El a fost elevat. Aici iar trebuie să îl invocăm pe Steinhardt. Isus a fost un boier, nobil, distins, solemn, rafinat, dar nu numai atît.

Isus a fost elevat şi elevant şi în sensul în care a ieşit tot timpul la iveală şi i-a scos pe alţii din anonimitate. Este elevant în sensul în care ne ridică din moarte la viaţă, că îl ridică pe unul ca Petru din deznădejde.

Isus a fost cel sacrificat şi cel care s-a consumat ca o jertfă pentru noi!

Isus, misteriosul, a făcut totul diferit, pentru a crea vizibilitatea în contrast.

Isus, vrăjmaşul vrăjmaşilor lui Dumnezeu, a pus mîna pe bici şi a alungat negustorii din Templu.

Dacă înţelegem relevanţa în contextul sacrificiului, consumării, contrastului, vizibilităţii, misterului, agresiunii şi alungării, iată-L pe Isus, Isus cel paradoxal.

Domnul alungat, dar care alungă la rîndu-I.

Sacrificatul Preot, consumat, dar Judecător.

Cel peste tot văzut şi peste tot prezent, dar ascunzîndu-Se retras în munte.

Ce-a spus a împlinit!

Acest Isus este cel înălţat, elevat, pe Cruce, o cruce peste care nu se poate trece.

Acest Isus, astfel şi biblic înţeles, în contextul Scrierilor Vechiului Testament, este relevant pentru oricare cultură, dar tocmai din pricina elevaţiei Sale.

N-am întîlnit om care să nu înţeleagă despre Isus şi despre Cruce, dacă îi explici cu Biblia în mîini, fără scălîmbăieli şi fără cool-isme.

N-am întîlnit om pentru care să nu fie „relevantă” istoria evangheică a lui Cristos.

Avem nevoie de aşa zisa relevanţă numai ca să le explicăm oamenilor lucrurile secundare Evangheliei, nu Evanghelia.

De asemenea, Isus este relevant, elevant, dar elevat şi într-un alt sens: este ca o ridicătură spre poticnirea tuturor.

Romani 9:33 după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”[1]

Isus este Scandalon. Piatra de care ne împiedicăm toţi, cea peste care nu putem trece. Este piatra peste care cădem sau care cade peste noi[2].

Dacă astfel este Capul, cum ar trebui să fie Trupul? Dacă astfel este Mirele, poate fi Mireasa altfel? Dacă discutăm despre relaţia cu lumea, cum am putea să facem acest lucru fără ne aşeza bine catargul relaţiei dintre noi şi Dumnezeu. Biserica greşeşte prin faptul că dă prea multă atenţie relaţiei dintre Ea şi lumea Ei fără anterioritatea unei teologii solide referitoare la relaţia dintre Ea şi Dumnezeul Ei.

---

[1] Romani 9:33 καθὼς γέγραπται· ἰδοὺ τίθημι ἐν Σιὼν λίθον προσκόμματος καὶ πέτραν σκανδάλου, καὶ πᾶς ὁ πιστεύων ἐπ᾿ αὐτῷ οὐ καταισχυνθήσεται.
[2] Luca 20:18 Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?”Avertizare: acest text este încă şchiop, are nevoie de sprijin, fiţi extrem de aspri şi foarte generoşi 🙂

Nu, nu este telenovelă, nu va avea atîtea episoade ca „tînăr şi neliniştit”… încă vreo trei şi gata…

Agresiune, alungare, separare – Cărbunii Eulaliei 6

Agresiunea şi alungarea

Toate aceste trei imagini sînt agresive. Noi spunem că lumea ne agresează, ne păgînizează, dar dacă ne uităm bine la ce vrea să ne comunice Domnul, toate aceste trei imagini presupun agresivitatea prin sacrificiu. Sarea alungă sîngele pentru că se dizolvă, sacrificîndu-se, dar alungă. Lumina alungă întunericul, consumînd uleiul, dar îl alungă prin prezenţă. Cetatea pe un munte poate fi cucerită, dar este acolo pentru război, pentru descurajarea atacatorilor.

Sarea se trece, uleiul se arde, soldaţii din cetate mor, dar aceasta este soluţia pentru sînge, întuneric şi război. Sarea alungă sîngele, lumina alungă întunericul şi cetatea alungă duşmanii.

Biserica trebuie să se sacrifice. Nu va trece neobservată. Trebuie să îşi recapete vizibilitatea, paradoxal, prin ascundere, prin recăpătarea misterului. Nu va fi uitată şi necăutată. Biserica trebuie să devină agresivă.

Din păcate, mai ales în ultima jumătatea de secol, vocea Bisericii a devenit tot mai timidă şi braţele ei către lume tot mai slabe. Întinde mîna pentru strîngeri oficiale după semnări de protocoale şi prea puţin pentru ajutorare în sacrificiu sau pentru a ridica steagul împotrivirii.

Evenimente politice, legi, chestiuni publice la care Biserica ar fi trebuit să glăsuiască s-au defilat fără a fi împiedicate de nici un strigăt de împotrivire. Biserica creştină nu şi-a abandonat numai rolul de profet, ci şi acela de împotrivitor faţă de păcat, de potrivnic al răului.

Biserica va deveni din nou relevantă în sensul etimologic al cuvîntului, adică va fi din nou auzibilă şi vizibilă, greu de ocolit şi greu de ignorat, dacă va ataca, renunţînd la exilul de dincolo de zidurile catedralelor.

Relevanţa se împlineşte în contextul sfinţeniei înţeleasă ca separare

Am văzut deja: sarea este din pămînt, dar are putere tocmai pentru că este separată de ţărînă, dacă se amestecă cu nisipul, atunci nu mai este bună decît de un amestec complet, strivirea sub tălpi.

Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi …. mister – Cărbunii Eulaliei 5

Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.

Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.

La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.

Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.

Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.

Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

Despre Identitate… cu Isus

Fac o pauză în seria de fragmente despre relevanţă pentru a posta un text mai vechi ca răspuns la discuţia deja începută promiţător în dreptul primului post din serie.

În text discut problema faptelor bune în raport cu problema identităţii noastre.

Un pahar de apă dat unui însetat este la fel pentru însetat.

Un pahar de apă dat unui însetat aduce aceeaşi satisfacţie dăruitorului.

Un pahar de apă dat unui însetat poate însemna mai mult decît vindecarea şi minunea… depinde de felul în care dătătorul şi vindecătorul se înţelege pe sine în raport cu Dumnezeu.

CAm asta este ideea.

Isus tocmai pentru că ştia CINE este, de la CINE vine, încotro se duce, pentru ce a venit… .. tocmai de aceea a luat un ştergar şi a făcut un gest… foarte foarte  simplu, banal şi neînsemnat…. de făcut numai de către cei neînsemnaţi

Noua însemnătate a gestului Său este dăruită în contextul specificicaţiilor pe care Apostolul Ioan le face referindu-se la GÎNDUL care era în Cristos Isus, gînd la care face referire şi Apostolul Pavel în Filipeni 2.

Iată AICI.

Totul totului tot

Cam aşa cere Dumnezeu de la noi…

Am scris acest articol cu mai mult timp în urmă. Tot timpul m-am gîndit la unul dintre oamenii pe care i-am admirat întotdeauna, unchiul meu, Florea Cruceru.

L-am văzut întrupînd această idee de slujire în faţa lui Dumnezeu în dedicare totală… cu totul totului tot.

Iată articolul AICI.

Este cam lung, dar este duminică seara…

Isus şi „positive thinking”

Există oameni-conductă… Ce pui la un capăt, aia iese, nealterat şi la celălalt capăt.

Sînt oameni-ţeavă…. ca o ţeavă ruginită şi contaminată cu muşchi, ciuperci şi alte mizerii. Pui apă curată şi ies zoaie.

Ştiţi care este diferenţa dintre o ţeavă şi un telescop?

Telescopul are ceva care deformează realitatea, ne-o apropie convex sau ne-o îndepărtează concav.. .sau invers, nu mai ştiu exact.

Există şi oameni-telescop. Apropie sau îndepărtează cele văzute.

Există şi oameni-kaleidoscop. Aceştia lasă lumina spre noi schimbată în mii de feţe de culoare.

Este o scenă care m-a marcat foarte tare prin 1998.

Povara greşelii şi a sinelui

Dacă tot sîntem în luna deconspirărilor, mi-a venit în minte, pentru completarea peisajului, un text scris cu mai multă vreme în urmă, înainte de alegeri pentru adunările generale, pentru comitete etc. (acum, culmea, este aceeaşi perioadă, unele biserici au adunări generale elective… ).

Cred că în aceste zile trebuie să ne aducem aminte şi de ce spune Apostolul aici:

Galateni 6:1  Fraţilor, de va şi cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pre unul ca acela cu duhul blândeţelor; păzindu-te pre tine, ca să nu cazi şi tu în ispită.
2  Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos.
3  Că de se socoteşte cineva că este ceva, nimic fiind, pre sine se înşală.
4  Iar fapta sa fieştecine să-şi ispitească, şi atunci întru sine numai va avea laudă, iar nu întru altul.
5  Că fieştecare sarcina sa îşi va purta.

Anul trecut un prieten mi-a cerut textul acesta insistent pentru publicare.

Acum îl dau gratis. Iată AICI.

Acolo este ce-am avut de spus azi.

Lectie de retorică… încearcă cineva o traducere?

În toată seria asta cu „Who’s Jesus…” cineva, cred că Aurel Mateescu, a trimis acestă chestie superbă.

Este o lecţie de retorică…

Poate cineva să facă o traducere prin care să încerce să atingă nivelul de intensitate al originalului?

Camix, Gîndurarul? Cristi Lucaci? Se oferă cineva?

Facem un concurs? 🙂

Cu ce premiu?…

Iată versiunea în limba engleză…

Pink Jesus?!! Don’t Smile, My Red Jesus Loves You!

Sînt sigur că vă amintiţi de Pantera Roz. Melodia obsesivă a lui Henry Mancini. Desenele mele preferate. „Ma kaind of miusic… ”

Merita să mă uit la toate prostioarele alea de la Album Duminical de pe vremea lui Ceauşescu pentru vreo două lucruri, cele 10 minute de desene cu Pantera, partida de şah cu Polihroniade şi Drumuri Europene, mai erau şi cîteva glumiţe bune, cu Toma, Amza… vremurile în care comicii erau serioşi.

Eh, Pantera Roz, fascinantă creaţie. Mai ţineţi mine? Pantera roz părea atît de inexpresivă…dar perseverentă, umor inteligent… tot ce vrei.

Pantera roz mi-a pus un zîmbet în colţul gurii… pînă am văzut o felină adevărată…

La fel este şi cu Isus cel Roz. Merge ca înlocuitor pînă Îl întîlneşti pe cel adevărat. Este un fain ca un desen animat… ca un desen… cel de mai jos este de proastă calitate a gustului… (Îmi cer scuze pentru cei care au evlavie la această imagine, poate că ar trebui să schimbe imaginea, nu evlavia)

Isus cel roz nu există, la fel cum nu există Pantera Roz!

Isus cel Roz funcţionează pînă Îl întîlneşti pe Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5:5 ).

(ce găselniţă a avut C.S. Lewis…cu Aslan al lui… )

Isus cel Roz este atît de vrednic de plîns, ca o schiloadă Panteră Roz, pusă pe şotii, faţă de Leul lui Dumnezeu.

Isus e un Leu şi noi îl pictăm ca pe-o pisică cuminte de casă care toarce cînd vrem noi.

N-aţi observat că nicăieri în Biblie nu se spune Isus este Iubire?

Da, se spune că Dumnezeu este dragoste, dar nu Isus este iubire…

Dar de mai multe ori se spune că Isus Cristos este Domnul!

This is not my Jesus…

Avertizare: acest post nu are de-a face cu recenta dispută cu C.P.B.! Este urmare a unei discuţii purtate cu un prieten pe străzile dintr-un oraş din Nord-VEstul mioriticei noastre patrii…

Eram împreună cu un prieten din Anglia şi am văzut cîteva „imagini” religioase pe o tarabă (ştiţi voi nişte kitsch-uri din alea cu raze metalizate strălucitoare, floricele, mult rozaliu şi o faţă efeminată), că altfel nu pot să le spun… a rămas o clipă lîngă ele şi m-a întrebat dacă respectivele creaţii sînt reprezentative pentru cultura română.

I-am răspuns: Nu, nici pentru cultura română, nici pentru mine ca român baptist, n-ar trebui să fie pentru nimeni, pentru că nu acesta este Isus cel descris în Scripturi.

Am făcut un idol, un cristos suportabil şi care este dator să ne suporte. Un isusuţ. O femeiuşcă ochioasă cu barbă, care pare tarată mintal, cu ochii limpezi, dar fără expresivitate, cu plete blonde cîrlionţate, cu căpşorul aplecat pe-o parte, bleguţă , fără discernămînt şi numai zîmbete.

O scîrbă!

This is not my Jesus!

Isus al meu nu este un fătălău bleg

Isus al meu nu este un fel de domnişoară cu barbă

Astorgoii…

Astorgoii sînt o specie pe cale de apariţie, astorgoii sînt nişte mutanţi … Astorgoii sînt printre noi! E plină ţara! Plină lumea! Cum îi recunoaşteţi? Au ochii roşii, privesc în gol, gesturile puţin întîrziate….sînt „oamenii vremurilor din urmă, cărora le lipsesc ……. Astorgoii sunt oamenii care capătă privirile sticloase împrumutate de pe ecranele televizoarelor. ”

Apatie şi entuziasm sunt două cuvinte greceşti care numeau stări de spirit ideale, promovate de diferite şcoli antice de gîndire:

1. La sceptici, aphateia însemna lipsa de suferinţă, stare ideală care se poate obţine atunci cînd nu te ataşezi de lucruri, pentru că lucrurile oricum nu sunt reale, iar dacă sunt, totuşi, reale, ele sunt incognoscibile. Dacă nu te ataşezi de aceste lucruri, răsplata este ataraxia, netulburarea, apatheia, lipsa de pătimire şi suferinţă. A ajuns astăzi ca apatia să însemne nepăsare, o amorţeală vizavi de orice se întîmplă în jur, dar nu numai. Propunem aici ideea că apatia înseamnă şi o nepăsare faţă de ceea ce se întîmplă  în interior.

2. La Platon, în dialogul Ion, Socrate vorbeşte despre Ion ca de un entheosiasmos, antrenat fiind de o putere divină care te pune în mişcare la fel ca piatra magneziană, adică magnetul care atrage inelele de fier şi le dă puterea de a face ele însele acelaşi lucru faţă de altele, întocmai ca piatra magnetică faţă de primul inel. Entuziastul este cel care este „insuflat de zei”, purtătorul unei puteri – puterea inspiraţiei.[1] Astăzi termenul a ajuns să însemne entuziasmul romantic, elanul vital al eroului gata de acţiune şi sacrificiu.

Aşadar, apatia, stare de desprindere de cele lumeşti şi văzute, nu însemna deloc stare de nepăsare, iar entuziasmul vechilor greci era mult mai aproape de definiţiile pe care apostolul Pavel le dă bucuriei inspirate de Duhul decît de entuziasmul eroului din epoca romantică.

---

[1] Platon, Dialoguri, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1922, p. 231.
Am scris acest text în urmă cu vreo 3 ani… că tot am discutat despre tembelizor şi televiziune…

Avertizare: este un text religios 🙂 , dar s-ar putea să vă intereseze pe unii, este despre nesimţire şi entuziasm…

Iată continuarea AICI.

De ce s-a botezat Domnul Cristos?

Cîte confesiuni … atîtea răspunsuri. Greu ne înţelegem şi aici, din păcate.

Azi a fost Boboteaza, sărbătoarea botezului pe care Domnul l-a cerut lui Ioan. Toate Evangheliile fie pomenesc, fie trimit aluziv la botez. Am predicat pînă acum din Matei, dar textul din Luca mi se pare foarte interesant.

Luca 3:21 După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul,
22 şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!”3 Isus avea aproape treizeci de ani, când a început să înveţe pe norod; şi era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli,

De ce a făcut Isus acest lucru? De ce a acceptat un botez al pocăinţei, cînd n-avea de ce să se pocăiască, a fost întru toate la fel ca noi, dar fără păcat?

Unii spun: a fost un act semiotic. Asta înseamnă că a făcut un semn, ori că a luat un semn existent căruia i-a dat o nouă semnificaţie. Nimic nou, a mai făcut Domnul acest lucru.

Poziţia clasică neoprotestantă este că Domnul a făcut un act pedagogic. Asta înseamnă că Mîntuitorul a făcut acest lucru pentru ca astfel să facem şi noi. Astfel de acte nu sînt străine de comportamentul Domnului şi atunci le-a spus ucenicilor: „Tot ce v-am făcut eu… aceea să faceţi şi voi unii pentru alţii” sau „Mergeţi în toată lumea şi …. botezaţi-i în numele meu… ”

Oare de ce s-a botezat Domnul?

Botezul pocăinţei? Clar! Nu!

Numai pentru a ne arăta şi nouă că trebuie să facem acest lucru ca adulţi? Nu numai atît!

Atunci înseamnă că este şi un alt motiv…

Care?