Epilog: despre bine, rău, mai bine şi mai rău… 03

Este ultima duminica de blogger 🙂 . Întotdeauna duminica m-am abţinut de la blogging. Bine am făcut, dar în fiecare duminică obişnuies să stau să evaluez, aşa cum fac asupra tuturor lucrurilor: ce a fost bine, ce a fost rău în săptămîna care a trecut? Ce ar fi fost mai bine, ce ar fi fost cel mai rău? Ce este foarte bine, ce este foarte foarte rău?

Mi-a venit în minte un articol-epilog, care se potriveşte foarte bine ca epilog şi la acest blog. Eu cred că o posibilă cheie de interpretare a cărţii Eclesiast este „bine şi rău, mai bine şi mai rău, cel mai bine şi cel mai rău”. Nu ştiu cît este de convingător, dar mie mi-a plăcut 🙂 .

Isus, Adevărul absolut sau relativ?… 10

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta! 🙂

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea „absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă „dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Doctorat în teologie pentru Hitler… propunere… 12

Nu-i propunerea mea, nu-s original, dar o susţin. Ravi Zaccharias comentează faptul într-una dintre cărţile sale, Deliver Us from Evil, carte căreia îi scriu un răspuns în aceste luni.

Emil Brunner a propus, cinic de altfel, dar cîtă dreptate este în propunerea sa….: să i se dea un doctorat în teologie post-mortem lui Hitler.

De ce?

CAV-ul – varianta audio

La cererea „ascultătorilor”, cu mare frică şi timiditate, am pus şi varianta audio a mesajului de la Cluj, Calea, Adevărul şi Viaţa. Sînt şi celelalte pentru cei interesaţi. Îi mulţumesc lui Pety pentru munca de editare. Excelentă muncă.

Este o predică despre Noul Chivot – Isus. El este noul Toiag – Cale, este noul Vas cu Mană – Viaţă, este noua Tablă a Legii – Adevărul.

Nu ştiu dacă trebuie să îmi cer scuze pentru accentul moldovenesc. Dimpotrivă 🙂

În rest, editaţi voi bîlbele şi parantezele.

Da, am vorbit alert pentru că m-am luptat cu timpul. Nu strig de obicei la lume. Nu-mi place, dar de data asta mă alerga limba mare de la ceas.

Iată AICI.

Chiar dacă…

Nu este vorba de cîntecul lui Florin Chilian. Ce urmează este o cîntare, nu un cîntec. Este un fel de bocet. Este un alt „Chiar dacă”. Zilele trecute am auzit-o cîntată „corect” de un muzician profesionist, dar suna prost cu play back şi solouri de chitară electrică…

Această cîntare se cîntă cu ochii legaţi, cu gluga de condamnat la moarte pe faţă, cu pumnul în gură, printre dinţii scuipaţi şi sînge. Se cîntă la chitară spartă cu patul Kalaşnikovului.

Eu am cîntat-o incorect, aproximativ, amatoriceşte, cu voce tremurîndă, pipăind notele ca la „focul de tabără” dintr-un lagăr de concentrare. Am cîntat greşit, ştiu, dar corect în mood, zic eu. Trebuie cîntată într-un mood rusesc (iată oximoronul), cu „retrăire” (perijvati)

Cîntarea trebuie cîntată cu lacrimi. Neapărat.

Pentru că asta este o cîntare care a fost compusă cu perspectiva arestului, cu un Kalaşnikov la ureche, cu gîndul la deportare în Bărăgan, confiscarea bunurilor, a pierderii celor dragi şi vieţii, de aceea nu se cîntă cu playback şi nici cu orchestraţii, briz-briz-uri, ci cu acorduri simple, glissando-uri şi cu improvizaţie la fiecare strofă. Ecoul de stepă se potriveşte … ecoul de peşteră şi de cameră de puşcărie.

Folclor curat. Fiecare interpret cîntă alt cîntec.

Eu l-am pus în cîntec pe unchiul cu puşcăria lui, pe tata mort, sîngele care i-a curs din cap pînă în bocanci prin cămaşa de corp şi izmene, am pus ameninţările, şantajul, fiecare pune cîte ceva. Eu am avut puţin, foarte puţin de pus.

IAtă cîntecul AICI. Iertaţi interpretarea şi înregistrarea. Este live, în Biserica din Cluj, la sfîrşitul mesajului despre Calea, Adevărul şi Viaţa. Scuzaţi aplauzele. Nici ele nu se potrivesc aici.

La un moment dat o femeie a izbucnit în plîns. A fost acompaniamentul potrivit. Cineva mi-a spus că tocmai pierduse pe cineva drag cu ceva săptămîni în urmă.

Iată versurile:

N-am văzut credincioşi proşti…19

Niciodată. Am văzut „talibani”, fanatici, sclifosiţi, moftangii, dar n-am văzut credincioşi proşti. Credinţa nu este un dar „de la natură”, nu este o chestie care „îţi vine” natural.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, (1 Cor. 13) toate trei se comportă la fel. Fiecare dintre ele ţin de voinţă, determinare, disciplină şi muuuultă…. minte! Oamenii cu-minţi pot iubi, spera şi crede. În această ordine.

Dacă nu iubeşti, faci doar sex, dacă nu nădăjduieşti, disperi şi singura alternativă a disperatului este înşelarea simţurilor prin orice fel de stupefiant dar… dacă nu crezi, crezi. Orice om crede. Nu exsită fiinţă umană care să nu creadă.

Whisky sau …. Vin….

Winston Churchill a fost invitat la o universitate din Canada pentru a susţine o conferinţă. Pentru că se ştia că îi place să bea whisky i s-a oferit un pahar. Pentru a nu se simţi singur, deşi era înainte de ora prînzului, au fost serviţi şi ceilalţi invitaţi. Episcopul local, în momentul în care s-a apropiat chelnerul cu paharul, a sărit cît era de înalt şi a spus astfel ca să fie auzit: „mai bine curvesc decît să beau whisky.”

În următorul moment, Churchill, cunoscut pentru simţul umorului, manifestat atît de spontan s-a îndreptat spre o tînără din asistenţă şi i-a spus: „hai cu mine, n-am ştiut că ni se oferă şi această opţiune”.

Os Guiness, în cartea sa, Prophetic Untimeliness[1], relatează această întîmplare însoţită de următorul comentariu:

Prea adesea în ultima generaţie afirmaţiile publice ale liderilor creştini seamănă cu afirmaţia episcopului, serioasă şi bine intenţionată, dar dezastruos de comică, penibilă şi fără efect. Scepticii ar putea spune: „Cine vorbeşte pentru Dumnezeu?”, iar credincioşii s-ar putea întreba, cu acelaşi simţămînt: „Cine vorbeşte pentru noi?”[2].

Acelaşi autor se întreabă: „oare cum am ajuns, noi creştinii atît de irelevanţi cînd încercăm din greu să fim atît de relevanţi?”[3]

……………………………………………………………………………

Isus spune: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi şi se păstrează amândouă.”[4].

Evanghelia este vinul cel nou. Care este acel burduf vechi? Formele învechite ale bisericii, tradiţiile care trebuie aruncate sau burduful pe care contextul cultural ni-l oferă? Petec nou la haină veche sau petec vechi la haină nouă? Acest răspuns al lui Cristos vine după întrebarea ucenicilor lui Ioan, sinceri şi dornici să Îl slujească mai bine pe Dumnezeu, nu din confruntarea cu fariseii care transformaseră religia într-un instrument de slujire a sinelui.

Mai înainte de asta Isus spune: am venit să vindec nu pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi.

Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.

Isus, „elevatul”, ca piatră de poticnire – Cărbunii Eulaliei 7

Isus, elevatul, ca piatra de poticnire

Isus a exemplificat cel mai bin în viaţa lui ce înseamnă să fii relevant. El a fost elevat. Aici iar trebuie să îl invocăm pe Steinhardt. Isus a fost un boier, nobil, distins, solemn, rafinat, dar nu numai atît.

Isus a fost elevat şi elevant şi în sensul în care a ieşit tot timpul la iveală şi i-a scos pe alţii din anonimitate. Este elevant în sensul în care ne ridică din moarte la viaţă, că îl ridică pe unul ca Petru din deznădejde.

Isus a fost cel sacrificat şi cel care s-a consumat ca o jertfă pentru noi!

Isus, misteriosul, a făcut totul diferit, pentru a crea vizibilitatea în contrast.

Isus, vrăjmaşul vrăjmaşilor lui Dumnezeu, a pus mîna pe bici şi a alungat negustorii din Templu.

Dacă înţelegem relevanţa în contextul sacrificiului, consumării, contrastului, vizibilităţii, misterului, agresiunii şi alungării, iată-L pe Isus, Isus cel paradoxal.

Domnul alungat, dar care alungă la rîndu-I.

Sacrificatul Preot, consumat, dar Judecător.

Cel peste tot văzut şi peste tot prezent, dar ascunzîndu-Se retras în munte.

Ce-a spus a împlinit!

Acest Isus este cel înălţat, elevat, pe Cruce, o cruce peste care nu se poate trece.

Acest Isus, astfel şi biblic înţeles, în contextul Scrierilor Vechiului Testament, este relevant pentru oricare cultură, dar tocmai din pricina elevaţiei Sale.

N-am întîlnit om care să nu înţeleagă despre Isus şi despre Cruce, dacă îi explici cu Biblia în mîini, fără scălîmbăieli şi fără cool-isme.

N-am întîlnit om pentru care să nu fie „relevantă” istoria evangheică a lui Cristos.

Avem nevoie de aşa zisa relevanţă numai ca să le explicăm oamenilor lucrurile secundare Evangheliei, nu Evanghelia.

De asemenea, Isus este relevant, elevant, dar elevat şi într-un alt sens: este ca o ridicătură spre poticnirea tuturor.

Romani 9:33 după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”[1]

Isus este Scandalon. Piatra de care ne împiedicăm toţi, cea peste care nu putem trece. Este piatra peste care cădem sau care cade peste noi[2].

Dacă astfel este Capul, cum ar trebui să fie Trupul? Dacă astfel este Mirele, poate fi Mireasa altfel? Dacă discutăm despre relaţia cu lumea, cum am putea să facem acest lucru fără ne aşeza bine catargul relaţiei dintre noi şi Dumnezeu. Biserica greşeşte prin faptul că dă prea multă atenţie relaţiei dintre Ea şi lumea Ei fără anterioritatea unei teologii solide referitoare la relaţia dintre Ea şi Dumnezeul Ei.

---

[1] Romani 9:33 καθὼς γέγραπται· ἰδοὺ τίθημι ἐν Σιὼν λίθον προσκόμματος καὶ πέτραν σκανδάλου, καὶ πᾶς ὁ πιστεύων ἐπ᾿ αὐτῷ οὐ καταισχυνθήσεται.
[2] Luca 20:18 Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?”Avertizare: acest text este încă şchiop, are nevoie de sprijin, fiţi extrem de aspri şi foarte generoşi 🙂

Nu, nu este telenovelă, nu va avea atîtea episoade ca „tînăr şi neliniştit”… încă vreo trei şi gata…

Agresiune, alungare, separare – Cărbunii Eulaliei 6

Agresiunea şi alungarea

Toate aceste trei imagini sînt agresive. Noi spunem că lumea ne agresează, ne păgînizează, dar dacă ne uităm bine la ce vrea să ne comunice Domnul, toate aceste trei imagini presupun agresivitatea prin sacrificiu. Sarea alungă sîngele pentru că se dizolvă, sacrificîndu-se, dar alungă. Lumina alungă întunericul, consumînd uleiul, dar îl alungă prin prezenţă. Cetatea pe un munte poate fi cucerită, dar este acolo pentru război, pentru descurajarea atacatorilor.

Sarea se trece, uleiul se arde, soldaţii din cetate mor, dar aceasta este soluţia pentru sînge, întuneric şi război. Sarea alungă sîngele, lumina alungă întunericul şi cetatea alungă duşmanii.

Biserica trebuie să se sacrifice. Nu va trece neobservată. Trebuie să îşi recapete vizibilitatea, paradoxal, prin ascundere, prin recăpătarea misterului. Nu va fi uitată şi necăutată. Biserica trebuie să devină agresivă.

Din păcate, mai ales în ultima jumătatea de secol, vocea Bisericii a devenit tot mai timidă şi braţele ei către lume tot mai slabe. Întinde mîna pentru strîngeri oficiale după semnări de protocoale şi prea puţin pentru ajutorare în sacrificiu sau pentru a ridica steagul împotrivirii.

Evenimente politice, legi, chestiuni publice la care Biserica ar fi trebuit să glăsuiască s-au defilat fără a fi împiedicate de nici un strigăt de împotrivire. Biserica creştină nu şi-a abandonat numai rolul de profet, ci şi acela de împotrivitor faţă de păcat, de potrivnic al răului.

Biserica va deveni din nou relevantă în sensul etimologic al cuvîntului, adică va fi din nou auzibilă şi vizibilă, greu de ocolit şi greu de ignorat, dacă va ataca, renunţînd la exilul de dincolo de zidurile catedralelor.

Relevanţa se împlineşte în contextul sfinţeniei înţeleasă ca separare

Am văzut deja: sarea este din pămînt, dar are putere tocmai pentru că este separată de ţărînă, dacă se amestecă cu nisipul, atunci nu mai este bună decît de un amestec complet, strivirea sub tălpi.

Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi …. mister – Cărbunii Eulaliei 5

Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.

Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.

La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.

Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.

Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.

Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

Cărbunii Eulaliei 1

Avertizare

Această serie de articole reprezintă un răspuns la unul dintre capitolele cărţii lui Ravi Zacharias Deliver US from Evil.

Acest text a fost început cu mult înainte de apariţia Agorei Christi în blogosferă, deci uzanţa termenului Agora în text are o funcţie pur tehnică, fiind folosit în sensul iniţial, fără aluzii răutăcioase la demersul Agorei. Îmi pare rău că sînt nevoit să precizez asta. Probabil este şi din vina mea…

Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna.

În jurul acestui articol (serie) comentariile vor fi moderate cu mai multă asprime pentru a evita alte deturnări ale discuţiei, cum s-a întîmplat în cazul articolelor despre Noe, unde am fost nevoit să întrerup comentariile pentru prima dată de cînd există acest blog. Mai ales băşcălia şi ironia groasă vor fi taxate, pe lîngă celelalte abateri pe care v-aţi obişnuit să le facem dispărute: comentarii indecente şi atacuri la persoană, epitete în loc de argumentaţie etc.

Vă mulţumesc pentru înţelegere!

……………………………………………………………………………

Cărbunii Eulaliei

Eulalia, fiica înţeleptului Sofronius, dorea foarte mult să se ducă la prietena ei Lucinda, o lesbiană destrăbălată. Ca să o convingă că simpla prezenţă a Lucindei o va contamina, Sofronius, tatăl Eulaliei a luat un cărbune din jarul răcit şi s-a îndreptate spre fiica sa.

„ – Ia-l în mînă, draga mea…

– Dar, tată, niciodată nu poţi fi destul de atent ca să nu te murdăreşti cu un cărbune.

– Da, tocmai asta este, draga tatii… Nu te arde, dar te va murdări, tot aşa este prietenia celor atinşi de dezmăţ.”

Care ar fi pentru noi credincioşii cărbunii Eulaliei? Care sînt acele idei care ar pune în pericol astăzi puritatea chipului Bisericii, care sînt acele concepte care, prin atingere, îi vor scoate coşuri şi zbîrcituri şi îi vor păta haina.

Aceşti cărbuni ai Eulaliei pot fi mai mulţi, dar ne vom ocupa doar de doi: relevanţa (prost înţeleasă) şi ghettoizarea în contextul unei posibile crize majore de identitate în lumea evanghelică. Există oare o alternativă între aceste două extreme ale pendulului?

O criză de identitate în lumea evanghelică?

Se pare că sînt unele sugestii potrivit cărora ne-am afla într-o criză de identitate ca evanghelici. Argumente se pot găsi foarte multe, cred însă, că nu am săvîrşit un proces riguros de reflecţie asupra acestui subiect, aşa cum nu am făcut-o nici în alte domenii sau asupra altor subiecte.

Curios este faptul că, dacă îi întrebăm pe cei care fac parte din alte biserici exterioare mediului evanghelic, ei ştiu destul de bine cam cum ar trebui să fim noi şi cam ce credem noi. Oare nu, minimalist vorbind, prin asta s-ar defini identitatea unui grup: ethos şi structură conceptuală? Aceştia nu ne greşesc identitatea. O persoană cît de cît informată asupra mediului evanghelic ne poate descrie destul de bine. Atunci de unde provine ideea unei criza de identitate?

S-ar putea să fie două scenarii posibile:

1. Că nu avem o criză reală de identitate, dar aceasta poate fi indusă.

2. Că trăim, într-adevăr, o criză de identitate reală generată de încercarea noastră de re-semnficare prin raportarea la categorii străine ontologiei Bisericii.

Pe 24 februarie…

… continuare la serile „Iris”

În data de 24 februarie vom continua „dialogul” cu Ravi Zacharias pornind de la cartea sa „Izbăveşte-ne de cel Rău” cu a patra temă: Amurgul decenţei.

Detalii AICI

„Cel rău” şi răul

Cum pot trăi într-o lume rea, eu care sînt bun? Asta a fost întrebarea la care am încercat să răspund o vreme în viaţa mea. Am articulat un răspuns aseară la Iris.

O imagine esenţială prezentării a fost Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde.

Iată că au apărut şi primele „critici” .

AICI este fişierul audio pentru cine este interesat. Cred că cel mai mult merită cîntarea de la început. Rar mi-a mai fost dat să o cînt cu atîta convingere.

Fişierul audio a fost oferit la „cererea ascultătorilor” 🙂

Fiţi blînzi cu reacţiile la cîntare, dar critici la adresa conţinului predicii.

Se spune că n-ar trebui să rîdem de cineva şi să-l ridiculizăm atunci cînd îşi boceşte morţii şi cînd se roagă…

Cînd predică …. este voie! 🙂

Şi ne izvăveşte de rău…

Tema din seara aceasta de la Iris este: Cum putem trăi într-o lume care musteşte de rău cei care sîntem chemaţi de cel Bun la a fi buni?

Este începutul unei serii care porneşte de la o carte a lui RAvi Zacharias.

Nu trebuie să uităm că această frază este parte din rugăciunea Tatăl Nostru din Matei capitolul 6.

Nu trebuie să uităm că acest pasaj este în Predica de pe munte.

Haideţi să rememorăm textele precedente şi să le citim în cheia tensiunii dintre bine şi rău:

Toată predica este plină de ironia situaţilor imposibile . Dacă trebuie, argumentez asta.

Uitaţi-vă la Fericiri, va fi bine de voi cînd vă va fi rău – bucuraţi-vă şi veseliţi-vă ….Mat. 5:12

Binele este în rău, ca grîul în neghină (vezi Matei 13), sarea este în carnea de sabat şi lumina aprinsă în întunberilcul de seara de parascheve. Matei 5:13-16

Răul nu este cel comis, ci cel gîndit, nu cel înfăptuit, ci cel rostit. Nu trebuie să ucizi, trebuie să jigneşti, nu trebuie să curveşti, trebuie să pofteşti. Matei 5: 21 în continuare şi 27.

Nu-i aşa că este o situaţie imposibilă?

Răul este la tine, mîna şi ochiul rău pe care trebuie să-l îndepărtezi, Matei 5:30

Răul îţi este dincolo dincolo de DA şi NU, chiar în vorbire, vezi Iacov 3 şi Matei 5: 33

Răul este să răspunzi cu rău, dar poţi să iubeşti pe cel care îţi face rău? Poţi? Matei 5: 38.

E rău să fii neprihănit, nu, dar să îţi arăţi bunătatea în pieţe, da .

Este rău să te rogi, nu, dar este rău să te rogi la colţurile uliţelor,

Este rău să faci milostenie, nu, dar fără să ştie stînga ce face dreapta. Matei 6:1-6 şi de la 16- 18

Apoi ajungem la punctul climactic al predicii în locul în care ne aşează Dumnezeu, ne pune în gură cuvinte ca să ne aşezăm singuri în păienjenişul de relaţii vitale.

Ştiţi ce este paradoxal?