Archive for the ‘serile Iris’ Category

h1

Concluzii-sumar – Cărbunii Eulaliei 9

martie 23, 2008

Iată că ne apropiem de sfîrşitul jocului cu vreascurile şi cărbunii Eulaliei. În finalul acestui modest exerciţiu periegetic[1] nu-i aşa de dificil să însumămcîteva concluzii cît este de greu să sugerăm şi posibile începuturi de cărare spre soluţii pentru comunităţile evanghelice din spaţiul românesc.

1. Biserica se află astăzi într-un nou context ideologic, cultural, sociologic şi economic, cotext recreionat prin prisma a două evenimente majore care încadrează ultimii aproape 20 de ani: ieşirea din comunism, cu cicatrici şi sechele, şi intrarea în spaţiul european, cu false nădejdi şi timpurii dezamăgiri. Credem că bisericile evanghelice din România nu au fost pregătite nici pentru primul eveniment, dar mai puţin pentru al doilea. Biserica nu poate da vina nici pe sistemul comunist, nici pe cultura care s-a dezvoltat în jurul nostru, ci numai pe Ea Însăşi.

2. Dat fiind noul context Biserica a încercat să se „repoziţioneze” faţă de societate, faţă de „noua lume”, dar s-a repoziţionat în primul rînd ideologic, cultural, sociologic, economic, politic şi mai puţin din punct de vedere teologic. Din pricina acestui fapt, încet, dar sigur, în bisericile evanghelice din România s-au născut întrebări legitime care vizau relaţia dintre aşa numita „lume” şi Biserică. Din păcate răspunsurile au venit din sfera pragmaticului şi imediatului fie printr-o adaptare conjuncturală de urgenţă pentru fata morgana a unei sperate audienţe crescute, fie prin respingere şi izolare. În loc ca răspunsul teoretic şi soluţiile practice să vină din sfera teologiei biblice şi afirmaţiilor dogmatice, din păcate, un heirupism entuziast şi iniţiative haiduceşti fragmentante au creat falii greu de trecut astăzi între adepţii aşa zisei „relevanţe” (secularizarea) şi adepţii unui fals conservatorism (ghettoizant), situaţi şi unii şi alţii dincolo de soluţia reală pe extreme pendulare. Ghettoizarea şi secularizarea au fost definiţi pe parcursul studiului drept termeni tehnici. Cînd Biserica a ales „separarea biblică” aceasta s-a transformat în ghettoizare, cînd a ales „relevanţa” a ales-o potrivit unei definiţii străine chiar denotaţiei termenului, dăruindu-i conotaţia de adaptare, aclimatizare, ajustare faţă de lume, această concepţie lovind în felul în care S-a înţeles pe Sine din punct de vedere ontologic.

Read the rest of this entry ?

Reclame
h1

Biserica între Ghetto şi Veneţia – Cărbunii Eulaliei 8

martie 14, 2008

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici şi reprezentanţii bisericilor tradiţionale apar fraze de genul: da, ai voştri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaţi-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă şi pentru un ethos greu de recunoscut de părinţii şi bunicii noştri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaşterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiţi, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune şi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaşterii de Dumnezeu şi a relaţiei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică şi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziţie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiţi, cu totul altfel şi i-au perceput aşa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată şi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. Credincioşii noştri au fost cunoscuţi ca altfel prin cunoaşterea bibliei şi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleţe, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuţi prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, şezători, discoteci, fumat, băut, vin şi petreceri şi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

italy-venice-carnevale.jpg

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.

Read the rest of this entry ?

h1

Isus, „elevatul”, ca piatră de poticnire – Cărbunii Eulaliei 7

martie 5, 2008

Isus, elevatul, ca piatra de poticnire

Isus a exemplificat cel mai bin în viaţa lui ce înseamnă să fii relevant. El a fost elevat. Aici iar trebuie să îl invocăm pe Steinhardt. Isus a fost un boier, nobil, distins, solemn, rafinat, dar nu numai atît.

Isus a fost elevat şi elevant şi în sensul în care a ieşit tot timpul la iveală şi i-a scos pe alţii din anonimitate. Este elevant în sensul în care ne ridică din moarte la viaţă, că îl ridică pe unul ca Petru din deznădejde.

Isus a fost cel sacrificat şi cel care s-a consumat ca o jertfă pentru noi!

Isus, misteriosul, a făcut totul diferit, pentru a crea vizibilitatea în contrast.

Isus, vrăjmaşul vrăjmaşilor lui Dumnezeu, a pus mîna pe bici şi a alungat negustorii din Templu.

Dacă înţelegem relevanţa în contextul sacrificiului, consumării, contrastului, vizibilităţii, misterului, agresiunii şi alungării, iată-L pe Isus, Isus cel paradoxal.

Domnul alungat, dar care alungă la rîndu-I.

Sacrificatul Preot, consumat, dar Judecător.

Cel peste tot văzut şi peste tot prezent, dar ascunzîndu-Se retras în munte.

Ce-a spus a împlinit!

Acest Isus este cel înălţat, elevat, pe Cruce, o cruce peste care nu se poate trece.

Acest Isus, astfel şi biblic înţeles, în contextul Scrierilor Vechiului Testament, este relevant pentru oricare cultură, dar tocmai din pricina elevaţiei Sale.

N-am întîlnit om care să nu înţeleagă despre Isus şi despre Cruce, dacă îi explici cu Biblia în mîini, fără scălîmbăieli şi fără cool-isme.

N-am întîlnit om pentru care să nu fie „relevantă” istoria evangheică a lui Cristos.

Avem nevoie de aşa zisa relevanţă numai ca să le explicăm oamenilor lucrurile secundare Evangheliei, nu Evanghelia.

De asemenea, Isus este relevant, elevant, dar elevat şi într-un alt sens: este ca o ridicătură spre poticnirea tuturor.

Romani 9:33 după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”[1]

Isus este Scandalon. Piatra de care ne împiedicăm toţi, cea peste care nu putem trece. Este piatra peste care cădem sau care cade peste noi[2].

Dacă astfel este Capul, cum ar trebui să fie Trupul? Dacă astfel este Mirele, poate fi Mireasa altfel? Dacă discutăm despre relaţia cu lumea, cum am putea să facem acest lucru fără ne aşeza bine catargul relaţiei dintre noi şi Dumnezeu. Biserica greşeşte prin faptul că dă prea multă atenţie relaţiei dintre Ea şi lumea Ei fără anterioritatea unei teologii solide referitoare la relaţia dintre Ea şi Dumnezeul Ei.


[1] Romani 9:33 καθὼς γέγραπται· ἰδοὺ τίθημι ἐν Σιὼν λίθον προσκόμματος καὶ πέτραν σκανδάλου, καὶ πᾶς ὁ πιστεύων ἐπ᾿ αὐτῷ οὐ καταισχυνθήσεται.
[2] Luca 20:18 Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?”Avertizare: acest text este încă şchiop, are nevoie de sprijin, fiţi extrem de aspri şi foarte generoşi 🙂

Nu, nu este telenovelă, nu va avea atîtea episoade ca „tînăr şi neliniştit”… încă vreo trei şi gata…

h1

Agresiune, alungare, separare – Cărbunii Eulaliei 6

martie 3, 2008

Agresiunea şi alungarea

Toate aceste trei imagini sînt agresive. Noi spunem că lumea ne agresează, ne păgînizează, dar dacă ne uităm bine la ce vrea să ne comunice Domnul, toate aceste trei imagini presupun agresivitatea prin sacrificiu. Sarea alungă sîngele pentru că se dizolvă, sacrificîndu-se, dar alungă. Lumina alungă întunericul, consumînd uleiul, dar îl alungă prin prezenţă. Cetatea pe un munte poate fi cucerită, dar este acolo pentru război, pentru descurajarea atacatorilor.

Sarea se trece, uleiul se arde, soldaţii din cetate mor, dar aceasta este soluţia pentru sînge, întuneric şi război. Sarea alungă sîngele, lumina alungă întunericul şi cetatea alungă duşmanii.

Biserica trebuie să se sacrifice. Nu va trece neobservată. Trebuie să îşi recapete vizibilitatea, paradoxal, prin ascundere, prin recăpătarea misterului. Nu va fi uitată şi necăutată. Biserica trebuie să devină agresivă.

Din păcate, mai ales în ultima jumătatea de secol, vocea Bisericii a devenit tot mai timidă şi braţele ei către lume tot mai slabe. Întinde mîna pentru strîngeri oficiale după semnări de protocoale şi prea puţin pentru ajutorare în sacrificiu sau pentru a ridica steagul împotrivirii.

Evenimente politice, legi, chestiuni publice la care Biserica ar fi trebuit să glăsuiască s-au defilat fără a fi împiedicate de nici un strigăt de împotrivire. Biserica creştină nu şi-a abandonat numai rolul de profet, ci şi acela de împotrivitor faţă de păcat, de potrivnic al răului.

Biserica va deveni din nou relevantă în sensul etimologic al cuvîntului, adică va fi din nou auzibilă şi vizibilă, greu de ocolit şi greu de ignorat, dacă va ataca, renunţînd la exilul de dincolo de zidurile catedralelor.

Relevanţa se împlineşte în contextul sfinţeniei înţeleasă ca separare

Am văzut deja: sarea este din pămînt, dar are putere tocmai pentru că este separată de ţărînă, dacă se amestecă cu nisipul, atunci nu mai este bună decît de un amestec complet, strivirea sub tălpi.

Read the rest of this entry ?

h1

Relevanţa presupune contrast, vizibilitate şi …. mister – Cărbunii Eulaliei 5

martie 2, 2008

Lumina nu există ca lumină pentru că există întuneric, aşa cum înţelegem binele din pricină răului. Lumina va fi şi dincolo de dispariţia întunericului. În noua cetate a lui Dumnezeu nu va mai fi nevoie nici de soare, nici de alt luminător pentru că Dumnezeu Însuşi ne va lumina[1]. Nu prezenţa întunericului pune în evidenţă lumina, prezenţa luminii judecă întunericul.Mîntuitorul arată spre adevărata problemă a luminii: nu nefiinţarea, ci faptul că nu se iveşte. Este ascunsă. Lumina nu este stinsă, este ascunsă. Pentru a birui cu totul întunericul lumina trebuie să se urce la locul ei, nu să intre în fiinţă şi să îşi înceapă existenţa, ci să apară.

Vizibilitatea va asigura contrastul şi prezenţa în locul destinat va produce vizibilitatea.

La fel este în cazul sării, la fel în cazul cetăţii. Toate cele trei imagini poartă cu sine mesajul diferenţei în sensul distinctivităţii faţă de mediul în care sînt destinate a se dizolva. Sarea este eficientă în carne, tocmai din cauza incompatibiltăţii cu sîngele, lumina iese în evidenţă în întuneric tocmai pentru că cele două sînt incompatibile, iar cetatea este vizibilă tocmai din cauza văilor pe lîngă munte.

Sarea este compatibilă cu pămîntul şi întunericul cu obrocul, şi pierderea în şuvoi cu valea. Cetatea la vale este sat….lumina sub obroc este întuneric, nu sub obroc, ci pentru restul cămăruţei, adică în locul în care este cea mai mare nevoie de ea şi sarea în pămînt este tot pămînt.

Relevanţa înţeleleasă ca vizibilitate prin contrast şi diferenţă ar trebui să fie noul program al bisericilor noastre.

Read the rest of this entry ?

h1

Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

februarie 29, 2008

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

sacrifice-give-nothing-take-all-shotgun-reviews-sursa.jpg

Read the rest of this entry ?

h1

Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

februarie 28, 2008

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Read the rest of this entry ?

%d blogeri au apreciat asta: