Apărarea mea: vreau să fiu tratat ca un fost securist! 01

Disclaimer: acest post este vechi şi nu era destinat publicarii in aceasta forma. In urma unor discutii pe privat si in urma unui comentariu, caruia i-am dat drumul spre seara, vezi AICI, am hotarit sa public aceasta apologie, desi nu as fi vrut sa închei în această notă. Acest text a fost scris in contextul scrisorii pe care Beniamin Lup a trimis-o catre Consiliul Uniunii. Cred ca, acum la final de cursă, chiar dacă am greşit, cred că merit acelaşi tratament, fără a fi discriminat în vreun fel, cu foştii securişti.

…………………….

Iată că am încheiat cu blogul, fericirea multora. Da, ştiu că „păcatele” 🙂 mă vor urmări muuuultă vreme. Dosarul mi se va face întotdeauna cu citate din blog etc., chestie demnă de Alin Cristea, lăudat şi apreciat de grupul de păstori, de oameni ca dînsul şi ca dînşii, păstrînd totuşi categoriile diferite.

Ei, acum am şi eu pretenţii şi tupeu. După atîtea „scandaluri”, după atîtea greşeli, după atîtea scădinţe, am şi eu o singură dorinţă înainte de moarte.

Vreau să fiu tratat la fel ca un SECURIST, la fel ca un informator. Pe bune!

Atît vreau. Vreau şi eu să mă bucur de aceleaşi drepturi ca şi ei.

……………………………………..

Să presupunem că am greşit cu blogul acesta. Să presupunem. (Eu nu presupun, am avut multe greşeli pe care le ştiu mai bine decît cei care mă vrăjmăşesc)

„Entertainment Driven Church”

Că tot veni vorba despre modalitatea de apropiere de oameni în contextul conferinţelor din ultima vreme. Iată un articol foarte interesant AICI.

Vă mai amintiţi de „Cărbuni”? Cărbunii Eulaliei?

Lămuriţi-mă şi pe mine… 08

Ce-i asta?

Care-i legătura cu fanii Poli şi toată povestea asta?

Explicaţi-mi, vă rog, care este legătura cu Evanghelia?

Lămuriţi-mă şi pe mine:

Care este relaţia dintre cool, imagine, Evanghelie?

Care este relaţia dintre timiditate, siguranţă şi Evanghelie?

Pînă şi afirmaţia manelistului „supărat sînt, Doamne, supărat” conţine mai multă apropiere de o afirmaţie teologică decît această penibilă invitaţie care îi ia pe oameni drept stupizi.

Şi de cînd, mă rog, Evanghelia are de-a face cu ne-supărarea? Ba, omul firesc este supărat de Evanghelia autentică, întristat şi zdrobit. Abia apoi vine, prin Duhul, bucuria în suflet.

Domnul ne-a chemat să fim pescari de oameni, nu de peşti. Asta înseamnă că trebuie să îi tratăm pe oameni cu respect, presupunînd că şi ei au tot atîta minte ca şi noi, nu cît nişte animale mute. Pescuirea oamenilor nu presupune prostirea şi manipularea lor. Evanghelizarea este o proclamare a lui Cristos cel răstignit, nu ca soluţie psihologizantă, masaj de ego pentru o generaţie care nu poate fi atrasă decît cu semi-adevăruri.

Pavel nu i-a considerat pe atenieni lipsiţi de idee, de asta a folosit retorica, a citat din poeţii lor… şi tot nu s-au prins.

Evanghelia este întotdeauna de la bun început despre Cruce şi Cristosul Răstignit. Omul trebuie să ştie, dacă eşti onest, cinstit, cu cine şi cu ce are de-a face.

M-am considerat jignit cînd un prieten adventist mi-a spus că vrea să mă invite la o conferinţă despre sănătate şi probleme cardiace pentru a descoperi că toată conferinţa era de fapt o prezentare a credinţei adventiste cu mai multe citate din Helen White decît din literatura de specialitate.

În orice discuţie cu un om despre Cristos trebuie să îl consider cel puţin la fel de inteligent ca şi mine, cel puţin la fel de treaz din punct de vedere hermeneutic ca şi mine. S-ar putea să îl supraestimez. Şi ce dacă? Asta-i smerenie…

Ducerea cu preşul nu este evanghelizare este prostire pe faţă. La aşa ceva, mulţumesc, nu, nu vreau să fiu parte.

Direcţia de slujire „cu tineretul”

Problema este asemănătoare cu cea a  pastorului de tineret. Avem nevoie de el sau nu? Nu cred! Am încercat deja să argumentez asta.

Deocamdată cineva a fost „încredinţat” de Consiliul Uniunii ca să facă propuneri în privinţa lucrării cu tineretul.

M-am trezit şi eu întrebînd aşa, într-o doară: ce fel de propuneri? Există un regulament de funcţionare al acestui departament, spre exemplu? Facem, facem, dar fără să punem un cofrag în care să funcţioneze bine?

Există vreo formă de evaluare a activităţii după 1,3, 4 ani de zile? Există vreo organigramă de funcţionare, un job description şi cum anume se vor relaţiona aceste departamente faţă de vicepreşedinţii aleşi în Congres? S-a gîndit cineva la chestiile astea sau facem iar lucruri într-un hei-rup post revoluţionar, numai ca să dăm impresia că „se face”.

Mult zgomot nu însemnă neapărat că se şi lucrează.

Cum vom spune că a fost bine sau rău? Aşteptăm doar rezultatele şi să tragem concluziile cînd este prea tîrziu?

Cum anume se rezolvă relaţia dintre autoritatea bisericii locale asupra tinerilor ei şi autoritatea aceasta nouă, direcţia de slujire cu tineretul.

Cum anume au fost propuşi aceşti coodonatori, există deja o listă cu ei. După simpatii, afiliere, prin tragere la sorţi, după realizările trecute, după CV? (un prieten a avut surpriza să îşi vadă fiul într-o astfel de structură şi, culmea, nici nu se discutase cu dînsul înainte, era propus acolo pentru că s-a pus degetul pe litera respectivă la alfabet, probabil.)

Dacă cel desemnat deja a fi coordonatorul cu tineretul le spune că este mai înţelept să vină la biserică cu tricoul scos din pantaloni, că e mai cool, şi pastorul bisericii este îngrozit de idee, cine va avea cîştig de cauză?

Lăsaţi-ne să ne educăm tinerii în biserici aşa cum ştim şi cum am priceput, lăsaţi-i să intre în ucenicie, nu ni-i luaţi de sub autoritatea naturală biblică!

Mulţumesc, nu am nevoie de departamentul de familii tinere la nivel de uniune. Dacă nu sînt de acord cu unele dintre învăţăturile legate de controlul naşterii, spre exemplu şi îmi vin virusate familiile de acolo, din taberele speciale pentru familii organizate de uniune?

Dacă cei care se ocupă cu asta doresc să facă conferinţe şi întîlniri de genul asta şi au clienţi, atunci să le facă, dar nu cred că este indicat să se folosească pentru asta de platforma uniunii. Să le facă pe resursele lor şi în dreptul numelui lor.

Roada lor va fi testată de timp, dar nu încurcaţi numele Uniunii în asta.

Lasaţi soţiile lîngă soţii lor în lucrare, fără chestii ca „lucrarea cu femeile”.

Am auzit prea mulţi pastori care se plîng că „li s-au stricat tinerii” în astfel de contexte ca să mai am încredere în astfel de iniţiative. Am văzut o dată şi am fost parte la cîteva acţiuni pe cînd exista, pe vremuri, un astfel de departament. Mulţumesc, nu îmi mai trebuie.

Baptismul este, în primul rînd, o lucrare spirituală, nu una administrativă şi organizatorică. Toate aceste oase vor căpăta carne atunci cînd Duhul Domnului va sufla peste ele, nu cînd vom tipări noi propuneri la imprimante.

PS.

Am înţeles că este o propunere ca cei care au fost deja (nu vor fi aleşi sau numiţi, au fost DEJA aleşi, pe criterii de simpatie, prietenie, afiliere, înălţime, greutate etc.) vor avea un vot consultativ în Consiliu şi vor participa la întîlnirile consiliului.

Nu-i ciudat să se întîmple asta cînd discutăm faptul că nu au ce căuta în Consiliu expertul financiar şi expertul juridic?

Iertare, dar m-am învăţat să gîndesc cum viva voce.

S-a terminat şi dosariada noastră?

Probabil că da. Acum este foarte convenabil să ne numim şi noi „preoţi”. Ei au scăpat. Nu vă vine să credeţi? Uitaţi AICI. Bravo dînşilor. S-au „descurcat”. Aşa-i românul, se descurcă. Le încurcă greu, dar le descurcă repede.

Acum problema noastră teologică şi practică este dacă pastorul din mediul evanghelic este asimilabil preotului care slujeşte în bisericile tradiţionale. Dacă da, e bine! Dacă nu, avem încă bătăi de cap! Eu nu cred că da, dar vor fi destule voci care vor spune „că da!”

Şi aşa sîntem noi clericali în practică, nu? Şi aşa numai la nivelul declarativ mărturisim preoţia tuturor credincioşilor… Deci?

Să se facă dreptate, dom’le, să intrăm şi noi în rîndul lor, a preoţilor (o salarizare de la stat ar mai urma, nu-i aşa?) şi să ne lase odată în pace cu tragerea asta la socoteală. Ce, măgar ceva privilegii acolo ca să fie …

Vivat! A murit dosariada preoţilor, trăiască dosariada politicienilor!

Noile metode ….

La fiecare conferinţă aud alte metode “noi” de creştere a bisericii, de stimulare, de hormoni noi pentru Trupul… etc.

Noroc că umblu şi pe acolo cu emetiralul la mine.

Toate aceste noi metode durează cît a durat şi cu Aloe Vera cu GAnoderma şi alte chestii din astea. Apare ceva nou. Fiecare scriitoraş de broşurele descoperă ceva nou, care ar putea ajuta toate bisericile din toată lumea, ceva care a mers în Chicago sau Los Angeles (prin mutarea membrilor dintr-o biserică în alta) trebuie să meargă şi în Sudan şi în China.

Autorul vine, ne dă “produsul”, îţi vinde cărţile (40 de zile nu ştiu ce, legămîntul, chestii, fii lider pe unde eşti… imaginaţi-vi-l pe Gică de la pompe, să fie lider unde este…) şi pleacă. Apoi fiecare pastor localnic, mîncat de nelinişti, fără a fi gata să plătească preţul sacrificiului pentru turmă şi fără a fi gata să vestească o Evanghelie a sacrificiului, încearcă să implementeze noua găselniţă şi după aia intră în depresie, cu tot cu turmă.

Amintire, reamintire, rememorare, aducere aminte…

S-a încheiat luna rece a deconspirării. Luna deconspirării a fost în ultima lună de iarnă. A fost foarte „rece” peste tot în această vreme…. Deconspirarea în sine este „rece”…Ce păcat că această lună a avut o zi în plus…

Bine că s-a dus. Odată cu această ultimă zi pe care am primit-o ca bonus din partea lui Dumnezeu, bonus pe care ni-l dă odată la patru ani, s-a dus şi iarna.

Cred că şi pentru mine se închide subiectul. Vine primăvara!
Cred că ce-a fost de spus… s-a spus. Nu mai este nimic de adăugat. De scăzut, da, dar de adăugat, nu cred!

Am retras vreo trei articole, le-am trecut pe privat numai de „inimă grea”. Am senzaţia că s-au spus mult, mult, mult prea multe cuvinte despre acest subiect. Spunem multe cuvinte cînd ne este greu să rămînem în tăcerea foarte zgomotoasă a conştiinţei, probabil.

Nu voi rezuma propunerea mea foarte simplă de soluţie, cred că se găseşte în Sfintele Scripturi. Nu ne trebuie prea multe comitete şi comisii în care să se îngrămădească unii şi alţii la posturi de conducere şi decontări de călătorie.

Recunoaştere, pocăinţă şi iertare. Asta-i!

Mă tem însă că fiecare în parte şi cu toţii am complicat prea mult lucrurile, atît de mult încît acum este foarte dificil de trecut prin acest proces atît de simplu.

În sfîrşit şi în concluzie, eu am spus tot ce am avut de spus. Stau şi mă gîndesc ce trebuie să retrag. Am stat şi m-am gîndit toată ziua azi, zi de post, zi lungă, mai lungă ca o zi de vară pînă-n seară, m-am gîndit la toate astea şi la multe altele.

Dumnezeu mi-a vorbit prin fraţi, prin surori la biserică şi cred că mi-a vorbit şi direct!

Simt nevoia să închid acest caiet şi să deschid altul cu pagină nouă.

Cărbunii Eulaliei 1

Avertizare

Această serie de articole reprezintă un răspuns la unul dintre capitolele cărţii lui Ravi Zacharias Deliver US from Evil.

Acest text a fost început cu mult înainte de apariţia Agorei Christi în blogosferă, deci uzanţa termenului Agora în text are o funcţie pur tehnică, fiind folosit în sensul iniţial, fără aluzii răutăcioase la demersul Agorei. Îmi pare rău că sînt nevoit să precizez asta. Probabil este şi din vina mea…

Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna.

În jurul acestui articol (serie) comentariile vor fi moderate cu mai multă asprime pentru a evita alte deturnări ale discuţiei, cum s-a întîmplat în cazul articolelor despre Noe, unde am fost nevoit să întrerup comentariile pentru prima dată de cînd există acest blog. Mai ales băşcălia şi ironia groasă vor fi taxate, pe lîngă celelalte abateri pe care v-aţi obişnuit să le facem dispărute: comentarii indecente şi atacuri la persoană, epitete în loc de argumentaţie etc.

Vă mulţumesc pentru înţelegere!

……………………………………………………………………………

Cărbunii Eulaliei

Eulalia, fiica înţeleptului Sofronius, dorea foarte mult să se ducă la prietena ei Lucinda, o lesbiană destrăbălată. Ca să o convingă că simpla prezenţă a Lucindei o va contamina, Sofronius, tatăl Eulaliei a luat un cărbune din jarul răcit şi s-a îndreptate spre fiica sa.

„ – Ia-l în mînă, draga mea…

– Dar, tată, niciodată nu poţi fi destul de atent ca să nu te murdăreşti cu un cărbune.

– Da, tocmai asta este, draga tatii… Nu te arde, dar te va murdări, tot aşa este prietenia celor atinşi de dezmăţ.”

Care ar fi pentru noi credincioşii cărbunii Eulaliei? Care sînt acele idei care ar pune în pericol astăzi puritatea chipului Bisericii, care sînt acele concepte care, prin atingere, îi vor scoate coşuri şi zbîrcituri şi îi vor păta haina.

Aceşti cărbuni ai Eulaliei pot fi mai mulţi, dar ne vom ocupa doar de doi: relevanţa (prost înţeleasă) şi ghettoizarea în contextul unei posibile crize majore de identitate în lumea evanghelică. Există oare o alternativă între aceste două extreme ale pendulului?

O criză de identitate în lumea evanghelică?

Se pare că sînt unele sugestii potrivit cărora ne-am afla într-o criză de identitate ca evanghelici. Argumente se pot găsi foarte multe, cred însă, că nu am săvîrşit un proces riguros de reflecţie asupra acestui subiect, aşa cum nu am făcut-o nici în alte domenii sau asupra altor subiecte.

Curios este faptul că, dacă îi întrebăm pe cei care fac parte din alte biserici exterioare mediului evanghelic, ei ştiu destul de bine cam cum ar trebui să fim noi şi cam ce credem noi. Oare nu, minimalist vorbind, prin asta s-ar defini identitatea unui grup: ethos şi structură conceptuală? Aceştia nu ne greşesc identitatea. O persoană cît de cît informată asupra mediului evanghelic ne poate descrie destul de bine. Atunci de unde provine ideea unei criza de identitate?

S-ar putea să fie două scenarii posibile:

1. Că nu avem o criză reală de identitate, dar aceasta poate fi indusă.

2. Că trăim, într-adevăr, o criză de identitate reală generată de încercarea noastră de re-semnficare prin raportarea la categorii străine ontologiei Bisericii.

Delapidare şi delaţiune

Dan Jemna scrie un articol intitulat Despre deconspirare – asupra exerciţiului dezbaterii. Articolul este parte din seria Deconspirare, serie dedicată de Agora Christi acestui delicat subiect.

În comentarii, Dan răspunde unui conlocutor în felul acesta:

Imi ridicati mingea la fileu…
As prefera ca aceasta lista de pacate sa o putem scrie impreuna, toti ce care avem curajul dezbaterii publice.
Indraznesc sa deschid lista doar.
Si inainte, dar mai ales dupa 1990, comunitatea evanghelica din Romania a fost paralizata de un fenomen care se putea rezolva foarte crestineste, dupa modelul biblic din cartea Faptele Apostolilor. Romania a fost asaltata cu bani si lucruri materiale care erau destinate ajutorarii comunitatii evanghelice in functie de nevoile existente. Gestiunea acestor bunuri s-a realizat de pastori, de liderii bisericilor. Problema sau pacatul este gestiunea in sine a acestora, treaba foarte spirituala si cu mare raspundere de altfel. Ei bine, credeti-ma, acest pacat apasa la fel de greu asupra comunitatii evanghelice, poate chiar mai greu (lucru facut in vreme de libertate) decat colaborarea cu sistemul comunist. Banul saracului, vaduvei si orfanului sau al misiunii bisericii a fost gestionat altfel decat trebuie. Asta este o realitate de care inca nu se atinge nimeni. Dar este o ancora care ne tine incremeniti de ani de zile. Si aici trebuie facuta asumare, ispasire si iertare.
D.J.

Să vedem:

„Cel mai imprevizibil lucru este … trecutul”

Zilele trecute am auzit chestia asta: „Cel mai imprevizibil lucru este trecutul.”

Nu mai ştiu exact unde, dar, după ce am analizat puţin paradoxul, mi-am dat seama că autorul, cine-o fi oare, are dreptate.

Istoria şi amintirile povestite şi repovestite au de fiecare dată altă culoare. Depinde de moment, depinde de persoană, depinde de popor.

Marii dictatori ai acestui secol au fost artizani ai redesenării trecutului. De fapt, Stalin reproiecta şi trecutul şi schimba şi prezentul după bunul plac.

Hitler, la fel, a recreat istoria germanilor în cheie ideologică.

După căderea lui Hitler acelaşi trecut a oferit nemţilor noi suprize. După căderea comunismului, trecutul recent i-a făcut pe nemţi să-şi reviziteze demonii într-un mod care poate fi exemplar pentru multe naţii de pe faţa Europei.

Cum s-au raportat nemţii le întunericul nazismului?

Au lăsat în paragină Stadionul marilor demonstraţii ale lui Hitler.

Ce-au făcut cu dosarele Stasi? Le-au dat imediat la cercetat şi cine a trebuit să îşi ceară scuze şi-a cerut.

Cum ne raportăm noi?

Anul trecut Muzeul de la Sighet a fost vizitat de 45000 de persoane, neaşteptat număr, nu? Ştiţi cîţi tineri au venit să îşi aducă aminte ceea ce nu au păţit niciodată… 36.000… cam 80%.

Nu-i aşa că-i încurajator?

Tinerii doresc să exploreze trecutul şi s-ar putea ca trecutul, văzut prin ochii lor, să ne ofere suprize tot mai mari în viitor.

Trecutul rămîne cel mai imprezibil lucru.

Vom vedea asta la deschiderea dosarelor în faţa lui Dumnezeu…

Vom vedea asta cînd ne va explica El cum ne-a interpretat trecutul bun… „n-am vestit noi , n-am făcut noi… n-am făcut minuni…”. Plecaţi de la Mine că nu vă cunosc!

Un altfel de memoriu

Aud că unii colegi umblă cu un memoriu. Slavă Domnului! În sfîrşit „după 20 de ani”, vorba lui Dumas, ne trezim să facem din nou memorii! Asta-i o veste bună!

Oare se vor găsi în ţara asta încă 50 de păstori dintre atîţia mulţi care sînt să semnăm un memoriu împotriva desfiinţării CNSAS?

N-ar trebui?

Acum cred că este momentul în care să ne arătăm nu numai spiritul civic, dar şi faptul că ne dorim adevărul ca unii care predicăm despre Adevăr!

Oare ne vom găsi calea noi cei care predicăm Calea?

Oare ne vom găsi adevărul noi cei care predicăm Adevărul?

Oare ne vom regăsi viaţa noi cei care predicăm Viaţa?

Sper ca cei care au iniţiat memoriul cu pricina să ni-l trimită cît mai curînd să putem semna împotriva minciunii, laşităţii, perversităţii unui sistem care doreşte să ne violeze în continuare conştiinţele.

Poate că o iniţiativă oficială, din partea Uniunii, pornită de la vîrf ar căpăta mai multă credibilitate şi ar dărui din nou (celor care au avut-o şi au pierdut-o, că eu n-am avut-o niciodată) nădejde în noua echipă şi credibilitate.

Ce spuneţi?

Dacă nu se face de acolo, o facem pornind de aici?

Scriem un text simpluţ de genul „Sîntem indignaţi de …. etc. şi rugăm… etc. ”

şi semnăm…

Memoria, înţelegerea şi dragostea

Primul articol promis de Agora Christi a apărut. Este articolul scris de Adonis Vidu intitulat Biserica şi Memoria colaborării.

Sînt sigur că Adonis nu surprinde absolut deloc, oferindu-ne, aşa cum ne-a obişnuit şi în alte dăţi, un text foarte frumos scris, bine organizat, cu un croşet foarte fin în jurul unei cărţi a lui Miroslav Volf.

Sînt sigur că problematica este interesantă şi chestiunea bine pusă.

Mă tentează un comentariu „la paragraf”, dar vreau să încep cu un ocoliş. Deocamdată mă abţin, fac post adică, pentru că aş vrea să se mai limpezească atmosfera. Nu pot să mă spun că m-ar bucura vreun pic atacurile haiduceşti la adresa lui Adi.

Deocamdată încerc, în fumul de praf de puşcă ridicat să disting între argumente şi contraargumente, între dezbatere şi dezbătaie, între chestiuni nimerite şi altele „minerite”.

Spre deosebire de alţii care au „foste simpatii”, pentru mine Adi este o simpatie actuală, ca şi Daniel Farcaş.

Aşadar, ceea ce urmează nu-i legat neapărat de articolul lui Adi, este numai o meditaţie de seară pornită de la titlul pe care Adi îl dă.

Încerc să îmi pregătesc platforma teoretică, elucubrînd un pic… 🙂

Adică, cum s-ar spune, gîndesc cu voce tare, pornind de la titlul lui Adi şi scriu cu gîndul la Augustin.

Memoria şi dragostea

Prima întrebare care mi-a venit în minte, citind titlul lui Adi este următoarea: pot să îmi administrez memoria personală?

Greu, mai ales cînd trebuie să ne întoarcem la amintiri neplăcute. Este o relaţie afectivă cu amintirile. Ne amintim lucrurile dragi şi uităm lucrurile urîte şi de urît.

Dar memoria colectivă? Cum se poate aceasta domestici?

Povara greşelii şi a sinelui

Dacă tot sîntem în luna deconspirărilor, mi-a venit în minte, pentru completarea peisajului, un text scris cu mai multă vreme în urmă, înainte de alegeri pentru adunările generale, pentru comitete etc. (acum, culmea, este aceeaşi perioadă, unele biserici au adunări generale elective… ).

Cred că în aceste zile trebuie să ne aducem aminte şi de ce spune Apostolul aici:

Galateni 6:1  Fraţilor, de va şi cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pre unul ca acela cu duhul blândeţelor; păzindu-te pre tine, ca să nu cazi şi tu în ispită.
2  Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos.
3  Că de se socoteşte cineva că este ceva, nimic fiind, pre sine se înşală.
4  Iar fapta sa fieştecine să-şi ispitească, şi atunci întru sine numai va avea laudă, iar nu întru altul.
5  Că fieştecare sarcina sa îşi va purta.

Anul trecut un prieten mi-a cerut textul acesta insistent pentru publicare.

Acum îl dau gratis. Iată AICI.

Acolo este ce-am avut de spus azi.

Întuneric peste lumină?

Niciodată întunericul n-a biruit lumina. Ajunge o scînteie şi întunericul dispare. O lumină timidă şi perdeaua lipsei se retrage laşă şi codoaşă.

Am auzit că astăzi s-a desfiinţat CNCSAS-ul. Nici măcar nu mă interesează detaliile, cum şi de către cine, dar aşa cum era, imperfectă şi cu voci de genul lui Dinescu, această lumînărică ţinea speranţa multor români în aprindere.

Acum şobolanii jubilează, cîinii îşi scutură blana udă de zoaie, caprele se caţără pe garduri mestecînd repede tot ce le cade în cale, numai frunză.

Veselie mare în matca focului. (Chiar, acum îmi pun întrebarea, de ce în iad este întuneric, dacă peste tot e iaz de foc?)

Dar lumina nu-i acolo, dragii mei prieteni dragi.

Lumina nu este acolo.

Nădejdea niciodată nu a stat în instituţii.

Speranţa noastră nu-i în oameni, nici în dineşti şi ioneşti şi alţi -eşti.

Speranţa noastră este în cel ce ESTE şi VA VENI, ca să judece viii şi morţii, să plătească şi să răsplătească, după fapte şi vorbe, semnături şi declaraţii.

Speranţa noastră este în Marea Judecată.

Ce facem pînă atunci?

Nu vom conteni să rostim adevărurile noastre pînă cînd va veni Adevărul Nostru!

A murit CNSAS-ul? Trăiască Dumnezeu!

iar …. pînă una alta… ca să nu ne escatologizăm de tot şi ca să nu vestim o evanghelie docetică… să trăiască un pic şi blogurile care se ocupă cu deconspirări… 🙂

Hai, gata, ajunge, la speranţă băieţi!

Pastorul Vasile Alexandru Talos şi-a dat demisia

Previzibil fapt, în urma presiunilor din cadrul ultimului consiliu, „boierul” a rămas boier, în sens steinhardian. Totdeauna cel care are mai mult caracter şi pocăinţă cedează.

Pastorul Vasile Alexandru Taloş, ales şi validat de Congres, îşi dă demisia ca director al Casei de Pensii al Cultului, renunţînd şi la participarea sa în cadrul Consiliului Uniunii.

Dacă demisia sa va fi acceptată de Preşedintele Cultului, este o mare pierdere… nu mai spun pentru ce.

Se pare că luna februarie devine luna renunţărilor de a mai lupta cu mori de vînt. Sancho Panza este mai înţelept decît Don Quijote…

Aşa se pare!

Nu ştiu de ce mă simt tot mai singur într-o mare aglomeraţie…

Păcat!

PS.

Update statut: A apărut statutul şi în forma electronică.

Statutul Cultului este deja publicat şi în formă electronică.

Pentru cei care au abonemente pe http://www.indaco.ro este destul de simplu să îl acceseze. Apare în aceeaşi formă în care a fost publicată în Monitorul Oficial.

Deja toţi membrii Consiliului Uniunii au parte de exemplarul oficial.

Atenţionare: Politica M.O. prevede ca textele apărute prin intermediul acestui oficiu să nu fie distribuite în regimul „cut and paste”!

Update: Statutul Cultului în M.O.

În cursul acestei după-amiezi a apărut recunoaşterea Statutul Cultului Creştin Baptist din România.

M. Of. nr. 59 / 25 ian. 2008

Este nr. 58., nr. 59/25 ian 2008 şi se numeşte Hotărâre privind recunoașterea Statutului de organizare și funcționare a Cultului Creștin Baptist — Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România

Din acest moment singura variantă validă a statutului care poate circula este cea de la care porneşte această hotărîre.

Este un capăt de drum. Este un început de drum.

Sînt sătul de saturaţie…

Vă mărturisesc că m-am săturat de toată discuţia asta pătimaşă în jurul pastorului Iosif Ţon. S-a deviat foarte mult de la ceea ce, probabil, cei mai mulţi ar fi dorit să se discute: deconspirarea în sine şi nu persoane.

Aşa cum spuneam şi altă dată, nu putem pleca de la persoane pentru a discuta principii, din păcate pentru noi, rămînem tot la persoane.

Ne este greu cu argumentaţia, recurgem imediat la verdicte. (Este adevărat că în lipsa informaţiilor este greu de argumentat). Aşa cum observa un comentator ieri (Pety, cred), există cîţiva factori care ne „aburesc” serios judecata.

Nu putem dezbate şi demonstra multe lucruri, dar ne lăsăm ispitiţi de epitete.

Am mai spus aceste lucruri pentru că tocmai aceste căi am încercat să le urmez pe blog: demonstraţie şi argumentaţie, nu epitete şi verdicte „ex burtibus”.

Cred că s-au spus mult prea multe lucruri. Bune, rele, cu mult calm, cu patimă, cu venin, cu informaţii, cu „păreri”, chiar „s-a dat şi cu părerea”.

Newsletter Filosofie nr 1 pe 2008

A apărut noul newsletter pe Filosofie. Vedeţi AICI.

Vasile Talos – Cine sînt baptiştii?

Pastorul Vasile Talos revine cu un nou document Cine sînt baptiştii? Citiţi AICI

Anunţ important: Statutul Cultului Baptist a fost aprobat

Pastorul Paul Negruţ, Vicepreşedinte al UBR, ne anunţă că Statutul Cultului Creştin Baptist a fost aprobat în şedinţa de Guvern de astăzi.

Vom reveni cu detalii!

Iosit Ţon revine cu o notă autobiografică

Trimisă pe Masa Rodundă la început, a ajuns pînă la urmă unde îi este locul, pe blogul lui Dan Mitrofan.

E bine. Asta înseamnă că toată tevatura asta nu-i degeaba.

Dănuţ îşi publică dosarul, fratele Taloş şi-a făcut blog şi aşa cum ne-a promis, treptat, fratele Iosif va face lumină în dreptul său…

Cu toate opintelile, icniturile şi pufăiturile prin colţurile casei Domnului se dă cu pămătuful de praf…

Slava Lui că nu ne lasă…

Vasile Alexandru Taloş despre „Biserică şi securitate”

Pastorul Vasile Alexadru Taloş este unul dintre cei care nu s-au compromis pe vremea regimului comunist.

Nu ştim dacă şi-a făcut blogul cu mîna lui sau i l-a făcut altcineva, dar pe blogul respectiv apare un articol foarte lucid care exprimă poziţia dînsului referitoare la relaţia dintre Biserică şi Securitate.

Vedeţi AICI.

Noutăţi pe blogul lui Daniel Mitrofan

Daniel Mitrofan a revenit şi n-a revenit degeaba!

Ieri a publicat o nouă serie de documente, cu mininime comentarii, că să nu mai fie acuzat că face operaţii foarte fine ca necalificatul…

AICI sînt documentele cu  pricina.

Nu împuşcaţi poştaşul, vă rog!

Ce conţin documentele şi problema autenticităţii lor? Asta nu-i nici treaba mea, nici a lui Daniel.

Din această cauză, dacă tot spumegă mînia şi frustrarea, încercaţi să nu le revărsaţi nici în capul meu, nici în capul lui….  🙂

Dan a revenit

Dan Mitrofan a revenit! Uite că nu numai lui Cezar i se întîmple să aibă parte de blesteme, acatiste, ocări şi înjurături 🙂

Se întîmplă şi pe la noi!

Sper ca această perioadă de „post mediatic”, cum spunea cineva, să îi fi folosit!

Dacă eşti în mijlocul oceanului, pe o corabie cu pînze şi cineva are cangrenă la picior , JEan Constantin, spre exemplu (cine a văzut filmul ştie despre ce vorbesc), nu aştepţi pînă la spital să faci operaţie cu bisturiul şi cu masca.

Pui mîna pe fierăstrău, ciocan şi topor şi tai piciorul bolnavului.

Cam asta face şi DAn. A fost acuzat că face operaţii fără mănuşi şi nu are răbdare de chirurg sau că îndreaptă sculpturile cu picamerul.

Unele statui trebuie demolate, nu îndretate, şi picamerul este cel mai bun pentru chestia asta, iar pentru un trup cangrenos, prefer un tip cu drujba decît pe cineva care nu face nimic.

Slavă Domnului că s-a apucat şi Dănuţ de chestia asta, dar o face mai mult în dreptul lui. Este bine şi aşa, pentru că vedem cît de pervers a fost sistemul, dar nu cred că este de ajuns.

Care-i soluţia? Să îşi facă Dorin Dobrincu o pagină web? Să aşteptăm alţi 7 ani pînă toţi cercetătorii în istorie contemporană îşi termină doctoratele şi se îndură vreunul să se ocupe şi de spaţiul baptist?

Mă veţi întreba: da ce te grăbeşti aşa?

NE grăbim după 17 ani?