h1

PĂTRĂŢELE DE VIAŢĂ

parapanta.jpg


Instinctul de conservare îţi spune „Nu”. Acolo este o distanţă de 65 m faţă de sol, înălţimea a două blocuri cu 10 etaje puse unul peste altul, este ca şi cum ai sări de pe Intercontinentalul din Bucureşti.

”Închiderea” parapantei înseamnă moarte sigură. Ultimii paşi înainte de a sări sunt plini de gînduri, şi, după ce ai săltat ultima oară, iţi dai seama că este definitiv. Nu mai este drum înapoi. Frica este depăşită de o decizie foarte fermă, uneori împotriva raţiunii şi a instictului de conservare.

Înainte de a sări am simţit dilema maestrului din ”Jocul cu mărgele de sticlă” a lui Hermann HEsse: ”Dacă nu sar, degeaba este toată teoria şi nu mai sunt vrednic de ucenici, dacă sar, mor, şi ucenicii nu mai au pe cine urma. Mai bine sar!”

Răsplata cea mai mare nu este senzaţia de zbor care te învăluie în fîlfîit de trening, ci doborîrea unei alte frici, pe care o pîndisei pînă atunci de departe toată viaţa.

Iată ce s-ar fi putut întîmpla: căderi spectaculoase.

calarie.jpg

Un cal este frumos în mişcare, după cum un bărbat îşi cîştigă frumuseţea în acţiune şi muncă. Un cal singur în galop este un spectacol greu de uitat, un călăreţ în galop este o scenă demnă de memorat. Un bărbat în luptă şi acţiune este admirabil. Un bărbat în acţiune şi sub autoritate este ceva cu adevărat rar.

9 comentarii

  1. Viaţa nu este făcută din biţi, ci din secunde. Cu cît stai mai mult în faţa calculatorului, cu atît eşti mai departe de viaţa însăşi. Curgerea se măsoară in cantitatea de megabiţi downloadabili. Cînd eşti în aer, cînd eşti gata să cazi de pe cal, timpul se măsoară în secunde şi fracţiuni de secundă. Ar trebui să ieşim mai des în viaţa reală pentru a învăţa preţul la care se pot răscumpăra secundele vremii.


  2. Cubul nu pluteşte. Formele ovoidale plutesc.
    Cubul nu vieţuieşte. Dumnezeu nu a creat nimic în natură care să trăiască în-cubat. Oul, ovoid şi el, conţine viaţă.
    Cubul poate doar adăposti viaţa. Casa este cuboidă, dar spunem că viaţa “încolţeşte”.


  3. Creştinismul este bun dacă este colţuros şi înţepător: sare în ochi şi lumină pe retină, cetate pe un munte şi sfeştnic pe perete. Un creştinism ovoidal, ca o sabie bontită, care să se strecoare pe nesimţite în măruntaie, ca un puturos supozitor, nu îi este bun nimănui. Muchia tăindă e folositoare lumii în care trăim, lume moale, rotunjită la coapse de lene, şi flasce de pofte împlinite.


  4. . . . si apoi, cum ar fi sunat un titlu ca „Cerculetze de viata”?
    😉


  5. Cub poate fi capul unora care isi limiteaza gandurile si care nu vad lucrurile adevarate.


  6. patratele de viata

    limitele vietii depinde cit de mare e patratul fiecariu suflet


  7. zamzam, ca să ai mai multă suprafaţă trebuie neapărat să fie cub.


  8. Wow! Toata viata mi-am dorit sa zbor cu deltaplanul. Mi-am strans si planuri de executie… Un singur lucru ma sperie: reteaua de inalta tensiune.

    Cand aveam 10 ani mi-am petrecut o vara intreaga la o ferma agricola in satul Casicea din judetul Constanta, la matusa mea care, impreuna cu sotul ei terminasera Facultatea de Agronomie si aveau in primire ferme zootehnice si terenuri intinse unde plantau diverse, folosind metoda rotatiei culturilor. Acolo aveam in primire impreuna cu varul meu toate animalele gospodariei, oi, porci, doua vaci cu lapte, gaini, iepuri. Cam multe pentru doi baieti in varsta de 8 si 10 ani insa parintii varului meu soseau de pe camp abia seara. Dar o faceam cu placere. Un angajat de la grajduri ne inhama iapa Frunza la sareta si plecam cu ea in camp sa aducem de mancare la toate „jivinele”.

    Acolo am invatat sa calaresc pe deselate. Plecam calare cand „pierdeam” vaca prin vreun lan de floarea soarelui si o aduceam seara pe inserat. O data am venit pe jos, manand vaca cu o nuia, calul plecase. A trebuit sa ma dau jos de pe el sa iau ceva si cand am dat sa ma sui din nou, nu am facut saltul suficient de mare si am reusit sa ma „catzar” doar pe soldurile lui. S-a uitat in spate, a vazut ca inca atarnam si doar a saltat un pic de spate in timp ce lasa gatul in jos ca un tobogan. In secunda urmatoare aterizam pe umar si ma rostogoleam cu teama de a nu fi lovit de picioarele armasarului care pornea in galop navalnic catre grajduri, la iepele de acasa. Hotzomanul, cu mine refuza sa alerge asa de tare. Era drum lung pana acasa, alergand dupa o vaca „nebuna” care nu ma lasa sa ma apropii de ea. Nu e prea placut sa alergi printr-un lan de floarea soarelui, incercand din rasputeri sa dai directie unei vaci tinere care mai trebuia sa si fete in curand, printre lujerii tzeposi. Si cu julitura in spate de la cazatura …

    Tot acolo am invatat si cum se cresc pui de porumbel, luati din podul grajdurilor, noaptea, la lumina lanternei. Si tot atunci am speriat si un sat intreg, s-au sculat noaptea si au venit cu furci si cu un tractor pentru a prinde „fiarele” care speriasera cativa copii care se intorceau acasa pe inserat cu palarii de floarea soarelui.

    Ne chinuiam sa ne urcam pe acoperisul unui grajd fara scara. Nu avea geamuri, doar locasurile pentru ele si unele aveau si rama de lemn cu folie de plastic… asta nu avea. Se urcase varul meu care era mai mic, mai usor de impins de la spate, cand, auzim vorbe ale unor trecatori catre sat… I-am zis imediat sa se ghemuiasca, nu avea timp sa sara de acolo fara sa se deconspire. S-a ghemuit si si-a bagat fata intre genunchi. Avea o chica mare de par negru. Se inserase bine. Eu m-am ascuns in spatele lui. Speram sa nu ne vada insa unul din copii nu are de lucru si se uita in spate, spre geamul grajdiului pe care tocmai il lasau in urma. Ce sa vada decat o mogaldeata cu o claie imensa de par negru din care nu se vedea nimic dar pe care imaginatia lor o putea desavarsi 😀 . In clipa urmatoare s-a auzit un urlet si strigatul „uite magaoaia, fugiiiti!”. Au aruncat tot ce aveau si au luat-o la fuga zbierand cat ii tineau gura. Nu am de lucru si incep din spatele lu’ varu-miu sa imit ragetul magarului, unul din lucrurile invatate acolo si cu a carei „autenticitate” ma laudam nevoie mare. N-am facut decat sa le sporesc viteza si decibelii. Radeam amandoi de ne dureau burtile.

    Dupa ce ne-am linistit, am continuat cu incercarile de a ajunge pe acoperis. Proasta idee. La scurta vreme s-a auzit motor de tractor si larma mare, a unei cete numeroase de oameni care se indreptau catre grajduri. Copiii fusesera extrem de convingatori. Oamenii erau si furiosi, si tematori. Dar hotarati. Asa ca am spalat putina. ne furisam pa langa ziduri si apoi pastrand grajdul intre noi si ei ca sa nu fim vazuti. La un moment dat, tot a trebuit sa renuntam la acoperire dar eram deja aproape de casa. Am navalit in casa si nu am scos o vorba. Oamenii ne zarisera si spuneau: aaa, lasa ma ca sunt copiii d-lui Inginer, hai acasa.

    A vuit satul saptamani dupa intamplare. Imediat au inceput a doua zi vizitele prietenilor la d-l Inginer acasa, povestind fiecare in felul lui intamplarea si razand cu totii. Noi rasuflam usurati. Si noi ne speriaseram de urmari…


  9. am rîs cu lacrimi, Fun, realmente povestea asta mi-a înseninat ziua.
    Mulţumesc pentru ea.
    nu te-ai gîndit să îţi faci blog?

    ai dar de condei.

    Mulţumesc încă o data pentru isprava asta.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: