Pasul lui Albinoni

Adagio în Sol minor de Albinoni, bucată atribuită lui Remo Giazzoto, a fost uzat şi abuzat. A fost background la documentare de televiziune, filme artistice (Gallipoli, 1981), ştiri mortuare, a fost interpretat cu instrumente electronice cu mulţime de efecte, l-am ascultat şi la acordeon şi la chitară electrică şi la orgă electronică în diferite registre…

Chiar şi The Doors au încercat o reinterpretare pentru cortina muzicală din spatele lui Jim Morrison. Nici tupeistul de Yngwie Malmsteen nu s-a abţinut să nu-l aşeze pe griff-ul lui.

Acum să ne întoarcem la dulcele, dar penetrantul sunet al viorii însoţite de orchestră şi orgă.

Sunetele căţărate pe liniuţele de deasupra portativului de cheie sol, îngemănate cu pasul contrabasului, cu sunetul de pedalier al orgii, îngropat după scările de sub portativul în cheia Fa. Coloratura în diferitele registre, arpegiile, schimbările surprinzătoare de acorduri, fac din această bucată, la prima vedere previzibilă, uşor de transcris, una dintre cele mai emoţionante şi complexe fraze muzicale, cu o atmosferă aerat de densă, împovărător de uşoară.

Albinoni este bocit în Sol minor într-o interpretare de excepţie: a lui Herbert von Karajan cu Orchestra Filarmonică din Berlin.

Bocet în strigăt sau nostalgie romantică?

Nu-mi pot imagina lacrimile presărate ale unei fete părăsite de iubit sau vreun fecior deprimat din pricina vreunei timpurii respingeri, nici vreo altă durere domestică, privată, casnică ascultînd aceste sunete.

Catedrala este undeva în spate, invocată prin orgă, corzile sînt ca un cor de jelitoare, contrabaşii, ciupiţi de corzi, păşesc ca flăcăii care poartă sicriul prietenului lor, fiu al văduvei nainite.

Maica Domnului ţinîndu-şi Fiul în braţe sub cruce?

Fiul strigînd: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?

Ioan Botezătorul în faţa gîdelui?

Apostolul Petru zdrobindu-şi ţeasta de crucea care i-a ridicat mai întîi picioarele?

Astfel de scene văd dincolo de acest Adagio…

Pauzele îţi taie respiraţia, coroanele sînt apăsătoare, de unde au atîta arcuş? Suflătorii sînt absenţi. Nu-i sunet de judecată prin alămuri, nici legatourile nu sînt rupte de tuburile fagoţilor, clarinetelor sau flautelor. Nici măcar oboiul nu se arată. Corzi, orgă, cu solo de vioară, cu solo de orgă, într-un dialog presărat cu sfîşietoarele acorduri diminuate, în ascendenţă sau în descendenţă, îngropînd şi înviind.

Adagio-ul albinonian are pasul prea larg, este urieşesc în apăsare, cosmic în sugestii.

Ultima frază a viorii aduce a expresie romantică. Totul se sfîrşeşte în youtubul meu ex abrupto… lăsîndu-ţi gîndurile în suspensie… în perplexitate.

Prin gîndurile lui Albinoni a păşit urieşesc Cineva…
aştepţi să calce mai repede, să fie după metronom şi pasul întîrzie….