Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Sarea

13 Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.

Putem crea diferite funcţii de analiză asupra acestor trei metafore, dar credem că fiecare dintre acestea subliniază cîte un adevăr fundamental referitor la dinamica dintre ucenici şi lume (pămînt).

Imaginea la care face aluzie Domnul este o scenă comună din gospodăriile evreieşti, pregătirea cărnii pentru mîncare sau păstrare. Sarea era folosită pentru a scoate sîngele din carnea proaspăt tăiată. Bucata era aşezată pe un fund de lemn striat, apoi sarea era pusă din abundenţă. Prin dizolvare, sarea scotea sîngele şi apa. De asemenea, peştele era păstrat în Orient cu soare şi sare din abundenţă, prin uscare şi sărare.

Dar de ce aluzia la pămînt, de ce acest genitiv descriptiv (aşa l-am putea eticheta la prima vedere): sarea pămîntului?

Sarea este din pămînt, dar trebuie scoasă, separată de pămînt pentru a fi bună de sărat. În amestec şi numai în amestec sarea îşi pierde puterea. Sarea este dizolvabilă, doar curată, doar neamestecată. Oare cum poate fi altfel apreciată puritatea sării dacă nu prin cît de puţin a mai rămas în ea din componentele mediului în care îşi află sursa? Sarea cu nisip nu este de nici un folos. Dacă se amestecă din nou cu nisipul îşi pierde puterea de a săra şi atunci nu mai este de nimic bună decît să fie aruncată din nou la pămînt. Acolo de unde scoasă.

Cum îşi recapată puterea de a săra, dacă a fost contaminată din nou de pămînt? Prin separare. Dacă nu se întîmplă acest lucru, soarta îi este …. din nou la pămînt.

„Pămîntul” în acest text este o metaforă cu două tăişuri, se referă la sursa sării, care poate fi de asemenea, destinaţia finală pentru sarea ratată, dar şi la lume. Acest fel de jocuri de cuvinte nu sînt străine de retorica Domnului[3].

Lumina

Voi Sunteţi lumina lumii.

14 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

15 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Domnul face aluzie la ceva foarte cunoscut tuturor celor ce asistă la predică: aprinderea luminii la lăsatul serii sau de Parascheve, vinerea, la începutul Sabatului.

Lumina în acea vreme îşi avea sursa în uleiul care ardea în candelă. Ulei care, de asemenea, ca şi sarea, se dizolva pentru a îndeplini funcţia. Obrocul pare să fie coşniţa de măsurat cerealele, împletită din nuiele, fie cofa din tei, folosită la păstrarea grîului.

Ironia Domnului este evidentă. Nimeni nu pune lumina sub oborocul, care stă de obicei jos. Marcu este chiar mai descriptiv[4], iar Luca trimite la o posibilă interpretare ironică, la fel ca şi în cazul pămînt-sare (vasul din care scoţi uleiul, skeuos, să fie cel care îţi acoperă lumina, aşa cum pămîntul din care este scoasă sarea să fie cel care „stinge” sarea prin amestec.)

De asemenea, în textele paralele este mai evidentă linia sus-jos, ca axă pe care poate fi interpretat grupul de trei metafore.

Sarea trebuie pusă SUS pe masă, lumina trebuie ridicată de SUB oboroc, sau de sub pat, cetatea trebuie ridicată SUS pe munte. Locul potrivit pentru fiecare dintre este pe masă, sus în sfetnic şi pe munte.

Cetatea

„O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.”

În vremea despre care vorbea Domnul, cetăţi erau puţine. Israelul era sub ocupaţie. Erau foarte puţine cetăţi militare sau de refugiu de genul Massadei. Aici este folosit cuvîntul polis, cetate în sensul de cetate locuită, orăşel, însă credem că sensul implicat de Domnul este şi acela de cetate de veghere, de apărare, de scăpare. Aceasta este raţiunea pentru care trebuia să fie la înălţime.

La ce foloseşte o cetate pe care să n-o găseşti repede şi în care să nu poţi să te ascunzi?

La ce foloseşte o cetate camuflată?Ce anume este comun tuturor acestor trei metafore şi care sînt implicaţiile folosirii lor de către Mîntuitorul în contextul relaţiei dintre ucenici şi lume?

Va urma

---

[1] https://patratosu.wordpress.com/2007/11/10/fericirile-din-rinduiala-rasturnarilor/[2] https://patratosu.files.wordpress.com/2007/11/matei-5-fericirile-o-noua-interpretare.pdf

[3] vezi jocul pneuma – pneuma din Ioan cap. 3 care înseamnă vînt, dar şi duh, deopotrivă.

[4] Marcu 4:21 El le-a mai zis: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic? Luca 8:16 Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acopere cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră, să vadă lumina.