Din nou despre generatia katehontica!

Adi Papahagi a fost la Emanuel! Bonom, aplecat spre dialog, seren, cu voce inceata si ridincind din cind in cind privirea din lap-top, ca un timid, ne-a delectat vorbind cu pornire de la Hesiod pina la Boethius despre Moira, Destin, Viata.

A vorbit inalt, dar pe inteles, a vorbit bine informat stiintific, dar nu plictisitor. Ne-a delectat auzul cu pronuntarea in engleza veche (ar merita sa intre intr-o fonoteca de aur chestia asta). Greacă Veche, Latină, Engleză Veche, Franceză, Sanskrită, Germană … o latură a lui Adi, savantul. Smerit, cuminte, cumsecade.

Altă latură este cea a luptătorului, polemistului.

Iată un fragment, care arată această latură a lui Adrian, fragment reprodus cu acordul autorului şi pe care l-am recuperat cu ajutorul lui Daniel Stuparu din recenziile lui, merita citit în întregime şi promovat, transmis. Este un text programatic.

Citez din fragmentele recuperate de Stuparu (pe Adevarul literar si artistic sint decupate deja)

“Dacă ni se pare actualmente că se acutizează conflictul între anciens şi nouveaux, trebuie spus imediat că „vechii” suntem noi, cei tineri, creştini şi „conservatori”, europeni lucizi şi nu ei, „progresişti”, (post-)modernişti, excesiv de entuziaşti (din prea lungă aşteptare a nunţii) ai unei Europe din ce în ce mai puţin europene. Adepţi ai informatizării, asfaltizării, integrării etc., ne consideră adesea „păşunişti” dacă îndrăznim, ca Ţuţea sau Thibon, să iubim mai abitir o babă desculţă şi analfabetă care crede în Dumnezeu decât un funcţionar civilizat şi liber-cugetător. După „mântuirea prin cultură” în care au crezut părinţii noştri, mari devoratori de beletristică, noi preferăm să revenim, cu toată simplitatea, la mântuirea prin credinţă.

Generaţia noastră este fără îndoială generaţia aşteptată de România, dar nu doar pentru a o scoate definitiv din comunism şi din convalescenţa tranziţiei, cu întreaga sa cohortă de tare, ci pentru a-i păstra spiritualitatea şi credinţa pe care mulţi sunt gata s-o târguiască pe treizeci de euro-arginţi. Pentru aceasta, eu văd generaţia noastră ca pe o generaţie katehontică, îndreptată împotriva curentului „progresist”, de dezintegrare a valorilor lumii vechi care domină azi. Datoria vieţii noastre este păstrarea sufletului într-o lume unde singurul zeu căruia i se mai aduc jertfe este corpul şi alaiul său de plăceri efemere. În plan cultural, generaţia noastră trebuie să îşi asume rolul pragmatic de menţinere a tradiţiilor, ceea ce înseamnă şi predarea latinei în şcoală, şi eleganţa limbii române, şi supravieţuirea satului românesc, şi respiritualizarea artei.”

Adrian Papahagi Generatia katehontica

într-un alt articol din revista Rost: „Astăzi îmi dau seama că singurul semn de normalitate din partea noastră, a celor care — nu din virtute, ci datorită binecuvântatei noastre tinereţi — nu am făcut compromisuri sub comunism şi nu ne-am turnat fratele, este să fim revoltaţi, neiertători, jusquauboutişti ca Simon Wiesenthal. Pentru ca generaţia de mâine să nu fie mai rea decât cea de ieri trebuie ca mai ales noi, cei care eram suficient de tineri pentru a nu ne ticăloşi, dar suficient de maturi pentru a înţelege ce se întâmpla în jurul nostru în ultimii ani de comunism, să fim justiţiari. Procesul comunismului trebuia făcut în 1990: acum e prea târziu pentru a asana viaţa politică şi publică din România.

Dar nu e prea târziu pentru a ne angaja, ca generaţie, în publicistică, în politică, în universităţi, în arte pentru demascarea comunismului şi a derivatelor sale stângiste (anticlericalismul, poliţia gândirii, delaţiunea intelectuală, internaţionalismul multiculturalist, etc.). Dacă momentul istoric al procesului comunismului a fost ratat, nu e niciodată prea târziu pentru a împiedica revenirea lui sub alte avataruri. A fi tolerant nu înseamnă a-ţi oferi creierul spre spălare, a fi creştin nu înseamnă a fi o oaie tâmpă si inertă în faţa bestiei galopante a masificării, ateismului şi imoralităţii. Imitatio Christi înseamnă şi să pui mâna pe bici pentru a alunga vânzătorii de deşertăciune şi falşii prooroci din templul Adevărului!”

Într-un număr ulterior al revistei Adevărul Literar & Artistic, A. Papahagi revine cu precizări importante: “Pe lângă acţiunea concretă împotriva apostaziei si a destrămării deghizate în progres, generaţia noastră este cea care va trebui, mai mult ca oricare în trecut, sa conserve ce e bun din omul vechi şi lumea veche, duşmăniţi de progresiştii faustici. Nu este vorba doar de un conflict eshatologic; chiar la nivel cultural, nouă ne revine păstrarea umanităţii noastre, exprimate prin limbă — din ce în ce mai stâlcită, mai funcţionalistă, mai inumană —, prin credinţă, prin legăturile de familie şi de neam. Nouă ne revine lupta împotriva secătuirii planetei, confiscată actualmente de stângismul ecologist, lupta împotriva mercantilismului general, confiscată şi ea de diversele comunisme.”

În mod evident, omul „recent” de care vorbeşte atât de bine Patapievici este un om fragmentar, fără centru de greutate, fără verticalitate, fără adâncime, plat ca o mobilă Ikea, confecţionată cât mai frust şi funcţional din resturi presate într-o alcătuire întâmplătoare. Ascultaţi dificultatea cu care se exprima un tânăr de azi, îndopat cu imagini şi cu stereotipuri, cu muzică sacadată şi cu stimuli mereu mai puternici; priviţi conformismul vestimentar, sexual, culinar al acestei lumi, unde cuvântul-cheie este „diversitatea”; contemplaţi standardizarea omului, transformarea sa în consumator-marfă, specifică veacului nostru şi veţi înţelege imensa mutaţie a omului modern.

Predicând multiculturalitatea şi diversitatea, lumea noastră nu face altceva decât să ridice derizoriul şi minorul la rang de valoare, relativizând totodată adevărata înzestrare individuală şi geniul fiecărei naţii. Predicând toleranţa, ea impune relativismul moral şi desfrânarea generalizată ca drept — obligatoriu — al omului. Predicând egalitatea acolo unde ea nu există, veacul nostru introduce dezordine si distruge toate ierarhiile care ţin de bine, de rău lumea la un loc. Dezordine, relativism, laxism, dezumanizare, masificare, standardizare: iată destinul pe care îl propune, în ambalaj atrăgător, „omul nelegiuirii, fiul pierzării”.

Acţiunea katehontică nu are în aceste condiţii nimic mesianic sau misterios. Ea este de fapt banala acţiune a binelui, a bunului simt, a cinstei, a credinţei, sprijinită de curajul afirmării adevărurilor simple. Cei care se aşteaptă ca generaţia noastră sa fie flamboiantă, revoluţionară, radicală, pot sa respire uşuraţi. Acţiunea katehontică nu este una de cruciadă, ci una de conservatorism în sensul bun al cuvântului. Pentru moment e greu de spus dacă mergem împotriva sau în sensul Zeitgeist-ului: discret sau vizibil, mergem în mod sigur împotriva unei tendinţe de import care câştigă din ce în ce mai mult teren în colonia intelectuală România.”